Poezii

Zbor întrerupt

Ruptă de nori

își tîra umbra rătăcită

iar ghearele chircite în convulsii

începeau să simtă gustul morții.

Cînd te trage pămîntul

penele îți devin grele

cît două pietre de moară

dar inima ți se ușurează

de toate cicatricile căznite

să te îngroape.

O singură neliniște mai plana

ca un nor rătăcitor.

De ce nimeni,

dar nimeni

nu-i aruncă o boare de vînt pe sub aripi.

Încă o pasăre muri în acea zi

de setea zborului.

Poezii

Celei care rămîne

Păsări de culoarea cerului
țeseau fluturii pe flori.
Plana constant o simfonie asupra grădinii
însă cel mai melodios sunau pașii de adagio.
De te-ai putea vedea!
Lumea-ntreagă atîrna de un semn al piciorului tău,
privirea care trecea alene răsturna tot
neajunsul de a fi.
Te apropiai.
Tăcere se făcu în cer,
preludiu de apocalipsă.

Gînduri

Poetul nu moare

Astăzi este ziua de naștere a poetului meu de suflet. Niciodată nu m-am regăsit atît de bine în versurile unei poet decît la Nichita Stănescu. Spunea că „un poet cu atît este mai măreț cu cît cititorii nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși.” Mă întîlnesc cu mine însumi prin tot ce a lăsat în urmă. O urmă pe care mai calc și eu din cînd în cînd. Mi-e groază cînd mi se așează în fața ochilor aceste umbre și le compar cu ce las eu în spatele meu. Poezia l-a trăit cum trăiește sufletul un trup. S-a cocoloșit în ideile sale dînd viață unor creații pe care nici Nichita nu și le putea explica. El „dădea mai departe ceea ce primea” cum spusese odată la o întrunire cu prietenii.

Mi s-a părut un om care a iubit viața în toate formele ei, și cu bune și cu rele. Mi-aș fi dorit să-l fi cunoscut. Ușa de la apartamentul său era veșnic deschisă, primea pe oricine și oricînd. Glumea cu toții, rîdea și se bucura de tot ce există. Asculta cu mare interes poeții la început de drum și-i încuraja totodată să nu renunțe la scris niciodată. Întrebat de ce acceptă toții mediocrii, toți neinițiații în taina poeziei (mulți veneau chiar din invidie, din răutate, alții din curiozitate, alții pentru că-l iubeau) spunea „cine știe? dacă un nou Eminescu îmi trece pragul și universul încă nu l-a descoperit?”. Un om cu șapte inimi, „poliglot de limba română”, copil al limbii poetice

„E atât de miraculos că pot să exist, că pot să strâng în braţe o femeie, că pot să beau un pahar cu vin, că pot să plâng sau pot să râd. Miracolul de a fi este atât de mare, încât orice mi se întâmplă mie sau orice se întâmplă cu mine mi se pare că aşa trebuie să fie. Nu mi-a trecut niciodată prin cap vreo nemulţumire. Ar fi trebuit să ma uit la mine şi să spun că ar fi trebuit să fiu altfel de om, sau altul. Dar eu locuindu-mă pe mine însumi mi se pare că acesta este miracolul şi singurul lucru mai trist este că uneori vreau să fiu şi a doua zi aidoma. Şi marele noroc este că niciodată a doua zi nu sunt aidoma.

Cum această zi nu trece niciodată neobservată m-am gîndit să las cîteva versuri. Le-am găsit prin documentele uitate de timp și de vreme. E veche, simplă dar scrisă la moment de bucurie că am avut ocazia să-l citesc și să-l întîlnesc măcar prin ceea ce ne-a lăsat.

Stănescu niciodată n-a murit.

L-am văzut eu. Se naste la infinit.

Un cuvînt să vezi în față

Te cuprinde un dor de viață

 

Te întrebi dacă-i vreo vrăjitorie

Căci sufletul pe loc ți-l îmbie

Cu sensuri și metafore nemaiîntâlnite,

Parcă din altă lume mai veche venite

 

Unde ai și tu acces dacă-l citești.

Doar cu câteva versuri să te ispitești.

 

Poezii

Act de creație

Mă asemăn cu ciuperca,

scriu doar cînd plouă.

 

Atunci îmi adun gîndurile seci

și le arunc în lume.

Unul vede-o floare,

altul atinge un petic de cer,

altul se joacă c-o bătaie.

-Ehe, a cui o fi zîmbetul ăla

pornit să ne fure?

întreabă altul.

 

Se întorc ude de mirare,

se șterg de părul meu uscat

lăsînd în urma lor

rîuri, rîuri de idei.

Mi se îneacă ochii în orbite

de ce-au văzut gîndurile

și dau poruncă mîinii

să are pe foaie

ploile lor.

 

Și dacă nu plouă afară?

Ah, cu toții ducem

ploi ascunse-n noi.

Poezii

Dincolo

Am îmbrățișat-o cu drag,

cu dor mare

căci n-o mai văzusem de 15 ani.

Lacrimile mă linișteau,

e aici, e aproape de mine.

-Nu mai plînge

căci voi plînge și eu.

Plîngeam amîndoi îmbrățișați.

Ce legătură trainică,

ce unire frumoasă

pînă dincolo de moarte

avem noi, bunico…

ai fi în stare să-mi dai și raiul tău.

Gînduri

Copii îngîndurați

„…nu-mi place cînd un copil e îngîndurat; nu-mi place să mă uit la el! O păpușă din cîrpe zace pe jos, nu se joacă cu ea; ține un deget la buze, stă așa și nu se mișcă. E trist, nu-i așa?”

„Oameni sărmani” de Dostoievski

Văd prea des astfel de copii, mai ales din rîndul copiilor care cerșesc. Cînd privești prea mult un copil îngîndurat riști să te schimbi. E un subiect delicat. Să le dai bani, să nu le dai? Le faci un bine sau un rău? Nu cumva îi încurajezi în ceea ce fac? Nu cumva sunt puși de adulți să întindă mîna? Nu cumva e așa și așa? Nu cumva?

Teorile îmi par acum niște motive pentru a scuza sau pentru a justifica indiferența noastră. Găsim cîte o teorie pentru orice problemă. Vorba lui Nichita Stănescu din Getica „în fiecare scorbură era aşezat un zeu.” Te întrebi la un moment dat unde vom ajunge cu aceste teorii. Evoluăm? Spre ce evoluăm dacă le urmăm? „Justificînd orice acțiune printr-o teorie, îți retezi orice șansă la evoluție. Una interioară. Practic, te oprești din a încerca să transcenzi tot ceea ce ești genetic, istoric și sociocultural” spunea bine o prietenă.

Îi înțeleg pe cei care urmează aceste teorii însă eu nu mă mai simt om urmîndu-le. Nu mai vreau să văd copii îngîndurați.

Poezii

Dragoste de carte

Îi place să atingă

toate cărțile cotor cu cotor

pînă găsește volumul de poezii.

Îl trage oblic cu două degete

ținîndu-l de capitalband

și zîmbește aproape mulțumită

neștiind că în urma sa

lasă toate cărțile bibliotecii

amorezate de mîna ei.

Poezii

Origini

Eram o piatră cîndva.

Cineva m-a dus pe timp de noapte

pe un lemn mort de mult,

și m-a murdărit de degete

și m-a umplut de planuri absurde

printre priviri chiorîșe

făcîndu-mă să cred că sunt perfectă.

Ei îmi spun statuie.

Eu îmi spun defect.

Aș suporta zeci de mii de ploi albastre

doar să zdrobesc statuia

pînă o ajunge din nou

piatră de rîu.

Gînduri

Gunoiul nostru cel de toate zilele

„Feciorul împăratului a dat sfoară în țară că vrea să se însoare cu fata ce-i va aduce ca zestre… tot gunoiul pe care va izbuti să-l strîngă. Și au venit la palat șiruri de fete însoțite de căruțe, saci, roabe și cîte altele, pline ochi de gunoi. A auzit dorința prințului și fata cea harnică. S-a îmbrăcat în pripă și a dat să-și strîngă “zestrea”. Dar oricît s-a străduit n-a reușit să adune decît o mînuță de gunoi cu care a plecat foarte rușinată la curte. Cînd a văzut-o, feciorul de împărat s-a luminat la față. Urmarea? A fost o nuntă ca în povești. Și se prea poate ca prințul și prințesa să mai trăiască și astăzi pe undeva, prin Suedia…

La țară recunoști omul gospodar după felul în care își “reciclează” gunoiul, astfel că ograda și casa strălucesc de curățenie. Lăturile le dă la purcel, cu alte resturi îngrașă grădina, din hîrții face focul, din cîrpe și ciorapi vechi împletește covoare, cu leșia de la rufe spală podelele, din untura arsă sau rîncedă face săpun.”

Cît adevăr spune acest fragment din “Codul bunelor maniere astăzi”. Crescînd pînă la 19 ani la țară înțeleg pe deplin ce înseamnă să fii gospodar. A fi gospodar înseamnă a fi muncitor, chiar si cînd vine vorba de curățenie nu doar de muncile cîmpului și de animale. Fiecare zi de sîmbătă era dedicată curățeniei în curte și în casă. Cum se descrie și mai sus, fiecare gunoi își avea locul și rolul său firesc. Oamenii se pregăteau în acest mod și de ziua de duminică. Părea că l-ar fi așteptat pe Hristos să le calce pragul dintr-o duminică în alta. Nu știau că de fapt chiar ei îl aduceau de la biserică.

La oraș există o nepăsare monstruoasă. Uitîndu-mă în jur mă simt privilegiat că părinții m-au educat de mic să nu arunc pe jos nici coaja de la sămînță iar dacă am intenția asta din cauza lenei (de nepăsare nici nu se punea problema) atunci să mă imaginez în propria casă. Aș mai arunca gunoiul pe jos, în mijlocul camerei?

De multe ori mi s-a spus “dar nu vezi că așa fac toți, ce diferență ai face tu cu una în plus ori în minus?” Eu, singur nu, poate că nu. Dar azi eu, mîine tu, poimîine încă 10 și schimbarea devine realitate. Mă bucur că am reușit să stîrpesc urîtul obicei al unor prieteni de a arunca mucul de țigară oriunde dar și mai mult m-am bucurat cînd am văzut că și ei învață pe alții ceea ce au fost învățați.

Am participat la un voluntariat de curățare a unei păduri din zona Iașiului. Mă gîndeam că e doar o pădure, cîte gunoaie se pot găsi aici? Problema rămîne orașul. Mi-aș fi dorit să am dreptate căci zeci de saci plini de gunoaie s-au strîns dintr-o pădurice… Cum te lasă conștiința să arunci doza de bere prin iarba abia mijită, cum poți fi atît de nepăsător încît să umbrești cîntecul păsărilor cu sticle de plastic, bucăți mari de carton, ambalaje de mîncare aruncate la voia întîmplării? (găsisem pe una data de expirare din anul 2000 iar acest volutariat a avut loc în 2019). Mi-a fost milă de copacul neputincios care a privit-o timp de aproape două decenii.

Gunoiul trebuie împărțit în funcție de material (pe cît posibil) și reciclat. Mai spunea în această carte că în Germania pachetul gol de tigări se aruncă la hîrție, țipla în care este pus, la plastic.

Și o glumă ca să mai îndulcim amarul ce ne sufocă aerul:

“Se povestește că grădina familiei Rothschild, la Ferrieres, era îngrijită de… 150 de grădinari. Odată, văzînd frunze în grădina unui prieten, baroana de Rothschild întrebă dacă le aduceau din Europa Centrală”.

Cărți · Listă cărți citite

2019

 

  1. Platon – Despre frumos
  2. Konrad Lorenz – Cele 8 păcate capitale ale omenirii civilizate
  3. Ann Rice – Interviu cu un vampir
  4. Augustin – Despre minciună
  5. Mary Roach – Viața secretă a cadavrelor
  6. Ernest Bernea – Îndemn la simplitate
  7. Constantic Noica – Celălalt Noica
  8. Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni vol. 1
  9. Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni vol. 2
  10. Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni vol. 3
  11. Marin Preda – Imposibila întoarcere
  12. Marin Preda – Delirul
  13. Dan Puric – Acești români fantastici

Acest an a venit cu cîteva surprize legate de doi autori români. În liceu nu l-am iubit deloc pe Preda. Nu pentru că scria în mod plictisitor despre viața la țară a unor țărani (cum am auzit acum că se spune) ci mai mult din cauza presiunii impuse de BAC care punea un accent deosebit pe el. Anul acesta m-am lăsat purtat de cîteva romane și o carte de eseuri publicate prin reviste. Rezultatul a fost unul surprinzător. M-a prins febra Marin Preda. M-am regăsit în multe descrieri și trăiri. Stilul său de a scrie e absolut fermecător. S-a născut ca să scrie, s-a dăruit în totalitate acestei muze.

Ernest Bernea are puține cărți și chiar foarte subțiri dar să nu uităm că „esențele tari se țin în sticluțe mici.” Pe scurt cartea este un îndemn spre a iubi. Dar ce îndemn! Scrie cu tot sufletul despre bucurie, dragoste, viață, lupta dintre bine și rău, oameni, sens, dăruire și necesitățile noastre sufletești. O recomand tuturor celor care se simt puțin pierduți în viața consumeristă și lipsită de sens. Trebuie citită ca pe Platon, de mai multe ori.

„Viața secretă a cadavrelor” a fost scrisă de o jurnalistă și nicidecum de un medic cum dă impresia. S-a informat, a citit enorm și chiar a mers „pe teren” ca să poată descrie. E o carte pe care o citești cu un ochi rîzînd și cu altul plîngînd. Descrie exact procesul prin care trec cadavrele de la moarte pînă la descompunerea totală, ce se întîmplă cu cele donate spre a salva viața altor oameni sau cele donate în numele științei, testele prin care trec, curiozități și răspunsuri la întrebări care încă macină mintea noastră. Avem chiar și un pic de istorie și trebuie să recunosc că m-a impresionat. Cred că succesul acestei cărți i se datorează mai ales stilului pe care îl abordează, un stil direct și plin de umor inteligent, de multe ori raportat la ea sau la membrii familiei ei. Am recomandat-o tuturor prietenilor de la medicină.

„Despre minciună” a fost o adevărată provocare. Nu e o carte ușor de citit și probabil că mulți dintre cititori au dat cu pălăria de pămînt spunînd „e prea de tot”. Mi-a plăcut că apelează la situații oferind multe exemple. Disecă minciuna pînă în măduva oaselor și nu lasă nimic să-i scape. Din cîte m-am informat e cel mai bun și cunoscut opuscul despre acest subiect. Inițial a vrut să-l distrugă pe motiv că e o lucrare greu de înțeles și prost scrisă. Nu e genul de carte care se citește în tren.

Pe Ann Rice am citit-o din curiozitate. E scrisă mai bine decît „Dracula” lui Bram Stocker pentru că a avut această carte ca inspirație. Scrie într-un mod plăcut, misterios iar descrierile și regulile după care trăiau vampirii au primit o atenție deosebită. Accentul a fost pus pe personaje, exact ceea ce lipsea din cartea lui Bram. Există și un film foarte bine făcut cu Brad Pitt în rolul principal. Se poate trăi bine și fără să citești această carte însă pentru fanii vampirilor e o adevărată friptură în sînge.

Cea mai dezamăgitoare carte a fost cea scrisă de Konrad. Mi-aș fi dorit să scrie într-un mod mai literar și nu atît de științific. Se scrie din perspectiva omului care încearcă să ne avertizeze de apocalipsa prin autodistruge, prin egoismul nostru.

Am lăsat cel mai frumos la sfîrșit dar nici prea multe nu aș vrea să scriu. Pe Platon trebuie doar să-l citești, să-l citești de cîte ori poți. E filosoful universal cum spunea Noica. Nu îți impune o idee, o dogmă, el pur și simplu prezintă un dialog. Dacă accepți sau nu rămîne la latitudinea ta însă raționamentul pare că e venit din stele…

Se vorbește despre folosul iubirii, despre neajunsul nostru spiritual, despre plăceri, cumpătare, dorințe, bine-rău, desfrînare și alte teme. Să nu uităm „frumosul nu se cunoaște, frumosul se recunoaște”.

Poezii

Rîul

Ce cauți unde rîul curge

Cu-n sunet ademenitor

Și unde iarba-și plînge

Fiicele păscute de un ierbivor?

 

Nu vezi cum totul în pădure

Te veghează cu ochi pătrunzători

Și te cheamă să te bucure

În cercul lor de vînători?

 

În acest zbucium curgător

Ai vrea să te lași admirată.

Un chip atît de atrăgător

O fi imaginea adevărată?

 

Ceilalți stau în jurul focului

Slăvind alt nou apocrif,

Numai tu nu stai locului

Precum regele Sisif.

 

Ce glas te-mpinge spre unde

Peștii vrei să te sărute?

În codru mergi de te ascunde

În jurul nopților plăcute.

 

Să te lași îmbrăcată de libelule

Razele lunii să te sfîșie?

Bufnițele inima să-ți umple

Cu cîntece din mitologie?

 

Ce e scris pe valul apei

Vrei cu viața ta să tulburi?

Ochi-ți negri, dulceața pleoapei

Să le lași sărutate de alge și ierburi?

 

Ah, acum umerii și-i dezbracă

Prin iarbă trece ca o coasă

Părul încearcă să-l desfacă

În urma ei a mir să miroasă.

 

O lacrimă din ochi îi curge,

Spre pădure îi întoarce,

De iadul ei umbra i se șterge

Iar rîul pe brațe la munte o duce.

photo-1419133203517-f3b3ed0ba2bb

 

 

Poezii

Mărul și strugurele

I

Un măr se uita cu jind

la un strugure din vie

aruncînd din sîmburi gînd

să-l întrebe de-o grozăvie.

 

II

O, tu strugure alb și zemos,

alături mi-ai stat credincios

de cînd prima palmă verde

pămîntul și soarele o vede.

 

Ești mai înțelept în rădăcini

plin de vervă de la mărăcini,

știi apa cum s-o chemi la tine,

ai văzut ce se alege din tescovine

 

rogu-te ridică-ți boabele spre mine

căci o nenorocire stă să mă termine.

Pînă-n măduva sîmburilor mă doare,

uite, pe scoarță curg picături de sudoare.

 

III

Măr gogonat, măr ce la culoare

cu roșia te asemeni ca o floare,

tu în soare a viață strălucești

chiar nicio durere nu trăiești,

 

la tine toate păsările vin în vizită

cu cîte-o poveste nemaiauzită

cum că există țări fără de ger

și ele tot la tine se întorc fulger,

 

ce te poate măcina atît de rău

de-mi ceri acum ajutorul? zău…

pe zi ce trece eu te văd mai mare

și-ai să înghiți soarele cu umbrare.

 

IV

Mălăieț sunt și frumos la culoare

toți fluturii mă laudă la izvoare,

ce fir de iarbă de mine nu a auzit?

unde e vîntul care de mine nu a vorbit?

 

Însă moartea lucrează în liniște,

niciunul de veste nu primește,

cu gînduri false te momește

și așa primăvara nu te mai găsește.

 

Mă-ncearcă o răceală în interior

prin trunchi mă trece iar un fior

sigur este viermele neadormit

scormonind un drum chinuit.

 

Vomit puroi, mă seacă nebunul

prin cercuri mă simt ca prunul

în locul căruia mi-a fost dat să fiu

încep să nu mă mai simt viu…

 

Strămoșii și-au lăsat cîte-o rădăcină

în pămîntul care mă sprijină,

acum în timp ce vorbim îmi șoptesc

că doar tu știi secretele ce mă liniștesc

 

căci boabele tale de vierme nu au auzit.

N-au avut niciodată vreun parazit,

deci, spune-mi prietene care e secretul,

cum să-mi salvez trunchiul?

 

V

Ce ochii nu văd, inima cucerește,

cu ale sale taine mereu ne urmărește.

Mai bătrîn ca tine sunt în primăveri

însă rădăcinile-mi sunt sărace în dureri.

 

Fără de milă este viața uneori

cînd la coajă ești plin de culori

iar prin interior doar tumori…

De ce le-ați făcut, voi mari creatori?

 

Leacul acestei boli e moartea ta

însă nu te întrista.

Ce-i ce ne veghează fac arte

și din tine e posibil să iasă carte.

 

De mine viermele nu se atinge

pentru că eu nu pot ajunge

nicio biată filă de carnețel

pe care să scrie un băiețel.

 

amazing-animal-beautiful-beautifull

Frunză verde...

Frunză verde spic de grîu

 Frunză verde spic de grîu
 Aseară te-am văzut la pîrîu,
 Cu un picior aluneca-i în lună
 În păr îți aranjai o cunună.
  
 Am cules cîteva floricele
 Un inel să împletesc din ele
 Însă la lună cînd am ajuns
 Părul tău în apă zăcea stins. 
Poezii

Dureri de cap

Aplecai timidă tîmpla

Spre pieptul meu

Ca un explorator

Ce a descoperit

Un nou continent.

Respirai adînc

Și tainic curgeau rîuri șatene

Spre mine

Făcînd scară bătăilor

Spre un rai al ritmurilor

Unde bătaia este

Firească,

Verde

Și duioasă.

 

Brusc te-ai ridicat,

Bătăile deja te-au urmat.

Te durea capul

Și nu știai de ce.

par

Gînduri

Despre (nesuferita) fericire

Cu cîteva zile în urmă am primit o întrebare aparent banală pe care mi-am pus-o de prea puține ori în viață: tu ești fericit? și m-am blocat. Nu știam la ce să o raportez: material, spiritual, dacă sunt sănătos, dacă am ce-mi trebuie și m-am eschivat să dau un răspuns direct.

Mi-am zis că sunt fericit și că nu sunt fericit. Oscilez mereu. E greu să pui în balanță toate aspectele (ori suntem noi mofturoși și nu vedem că e chiar în fața noastră). Am completat răspunsul destul de sec prin remarca că aș avea cunoștință de cum să o dobîndesc. Cum spunea și Nicolae Steinhardt „dăruind, vei dobîndi”. De ce nu s-ar aplica și în cazul fericirii? Cu cît mai mult o dăruim cu atît mai mult vom „beneficia” și noi de poamele ei.

Pesemne că subiectul a stăruit undeva în subconștient și azi dimineață în timp ce-mi făceam cafeaua m-a lovit cu „Evrika!”. Desigur că nu este răspunsul universal însă mi-a plăcut să gust din ce mi-a copt mintea peste zile. O să pornesc de la un filosof român.

În cartea „Eseuri de duminică”, Constantin Noica scrie cîteva rînduri foarte frumoase „despre nesuferita inteligență” (așa se numește eseul). Noica își arată dezacordul față de oamenii care spun cu o siguranță monstruoasă că cutare e prost, cutare e mai deștept nițel. Vine în ajutorul nostru cu o situație demnă de menționat. Inteligența e pînă la un punct precum frumusețea: „o simplă dispoziție” pe care nimeni nu o are necontenit. E într-o zi mai accentuată, în altă zi mai puțin impunătoare iar femeile știu cel mai bine asta. Dacă îi spunem unei femei „ce frumoasă ești astăzi!” se va simți măgulită, încîntată pentru că știe bine că frumusețea aceea e o calitate de moment, o simplă dispoziție cum spune filosoful. Acum să ne punem în situația în care spunem unui om „ce inteligent ești astăzi!”. Nu doar că s-ar supăra dar s-ar simți de-a dreptul ofensat. Și totuși nu ar trebui.

Nu aș vrea să mă lungesc prea mult cu filosofia încîntătoare a lui Noica însă de aici am tras eu concluzia că și fericirea ar fi „o simplă dispoziție” pe care acum o poți avea, peste un minut o poți pierde.

Și totuși există o excepție, un soi de oameni care nu trec printr-o schimbare continuă de fericire. Cine sunt îndrăgostiții? Cine sunt oamenii veșnici fericiți dacă nu ei? Deci îndemn la iubire ca să nu pierdem fericirea.

pexels-photo-1263986

Gînduri

Lanțul faptei bune

În drum spre casă trec prin fața unui supermarket. Iese din magazin un domn pe la vîrsta a doua cu niște mărunțiș în mînă. Un copil zdrențuros îi întinde mîna dar omul continuă să meargă. Mai merge trei metri după care se oprește brusc, se întoarce și îi dă copilului banii. Gîndul cel bun a biruit cum s-ar spune. Nu-mi aduc bine aminte dacă a dat și un “Doamne ajută!” copilului dar ceva i-a spus.

Din acel moment am mers paralel cu acest domn. Gestul lui milos mă făcu să dau din cap a apreciere. Văd din ce în ce mai rar oameni oferind bani, chiar și o sună neînsemnată. E o nimica toată pentru noi dar poate o pîine pentru altcineva…another day in paradise. Îmi zic că și eu am trecut cam nepăsător pe lîngă nevoiași în ultimul timp. Ce-i acum un leu? Mă decid că voi fi mai atent pe viitor și dacă se ivește vreo ocazie să nu mai stau pe gînduri.

Domnul mai merge 15 metri alături de mine. I-aș fi spus că gestul său a trezit un suflet dar nu apuc căci schimbă direcția spre dreapta și intră în primul “coteț” de pariuri. Gîndul cel pieritor nu renunță și contraatacă.

N-am putut să judec și n-am putut să zic nimic rău. Chiar mi s-a părut total lipsit de interes. Fapta petrecută la metrul zero și-a făcut datoria de faptă bună, adică aceea de a mai pune o verigă la lanț. Sper că voi reuși și eu să pasez lanțul altcuiva de-a lungul plimbărilor mele prin Iași.

photo-1541976844346-f18aeac57b06.jpg

Altele

Capriciile motanului modern

Dialog între un motan și stăpînul său avînd drept inspirație o imagine mult prea brutală pentru a fi alăturată textului. Joc de imaginație sau manifest al pisicilor de la bloc (prizoniere după alte surse).

-Miroase a șoarece de la intrarea în casă, țipă Ludmila imediat ce intrase în dormitor.

-Pardon?

-Ai mîncat șoarece…

-Ba pun rămășag pe mustățile mele că nu s-a săvîrșit niciun act de cruzime aici. Mai exact cum știi dumneata că miroase a șoarece? Cum îi miroase unui om un șoarece mă întreb? Motanul puse o întrebare bună Ludmilei dar totul era o viclenie ca subiectul să dispară precum mirosul de vinovăție pe fereastra deschisă între timp.

-Capul observ că nu ți-a priit.

-Calomnii!

-O fi avînd prea multe oase și cu siguranță mai multă minte ca tine. Tu nu mai ești prădător, nu mai trebuie să vînezi, să fii animal neanderpisical. Ești un motan în toată firea, ce mama mă-sii, se abținuse Ludmila să înjure. Cum să nu-mi dau seama de isprava ta cînd e sînge peste tot pe jos în bucătărie. Știi că oasele îți pot da indigestie? Acum 100 de generații pisicești a avut loc pacea de la „Brânza de aur” cînd șoarecii și…

-Mda, bine, mai scutește-mă de istoria bravului motan Dorel. Știm cu toții că de fapt era vegetarian pentru că și-a pierdut dinții cînd a mușcat dintr-un șoarece de porțelan. Spunea bine un rus că „prea multă minte strică” dar pe el l-a schizofrenit de tot gîndul că nu mai poate băga un colț într-un gîtlej. Așa a apărut acel decret stupid.

-Te pomenești că l-ai citit și pe Griboyedov. Ce-i cu tine motane? N-ai tu destule aici în bol, ce dracu? Ne întoarcem de unde am plecat? Așa ne-a fost vorba?

-Mademoiselle e obosită de la muncă. Mai bine se odihnește nițel cît timp termin eu ce-am început în bucătărie.

-Deci recunoști pînă la urmă fapta ta grosolană. Carevasăzică lupul își schimbă blana dar năravul ba?

-Carevasăzică nu e nimic în bucătărie. O fi fost un cap de pește ce văzuși tu. Nu e nimic.

-Ne-a fost vorba că te civilizezi, că ești motan modern fără apucături primitive, că te faci cu noi frate…

-Frate cu dracul pînă treci puntea.

-Asta pune capac la toate năzbîtiile tale. Să știi că îmi iau un cîine.

-Fir-ar ea de potaie, ce te-ai aprins așa ca lumînarea de Paști?

-Ești șiret și nu vrei să… te rog nu începe cu torsul ăla liniștitor, am să te țin… am să te țin eu minte cu… dihanie… haide nu mă… Zzzz și capul Ludmilei căzu pe pernă.

-Dormi, dormi și fii pe pace. Cît ai bate din lăbuțe ronțănelele după pat vor ajunge. Auzi la ea, să-mi fugă mîncarea prin fața ochilor și eu s-o las să se îngrașe de pomană. Mai bine în burdihău și să-mi fie mie rău. A fost bun tare. Să tot fi avut vreo 4-5 ani. Cu cît sunt mai bătrînei cu atît devin mai dulcinei. Săraca Ludmila, se va trezi și va crede iar că a fost un vis ca și ultimile dăți. Ia să vedem unde am ascuns bucata aia de vrabie prinsă pe gard la vecini. Am eu timp apoi să rezolv și ce-i pe jos în bucătărie.