Poezii

Nașterea unui sărut

Primul sărut dintre noi,
un dans al iubirii a fost.
Ne priveam frunțile cu ochii buzelor
coborând spre tâmple
și cu un salt scurt
ajungeam pe nas apoi pe obraji.
Evitam gurile.
Ele erau poarta sfântă a lui Brâncuși.
Lăsam răbdători tot ce-i mai bun pentru final.
Făcui un semicerc până la bărbie
dar n-am cedat.
M-am ridicat spre ochi, spre gene
și dreapta stânga spre sprâncene.
Desenam cruci cu buzele fără să văd.
Ne binecuvântam amândoi în tăcere.
Spre sfârșit am trasat o linie delicată
de la arcadă, pe nas, pe buza superioară
și ne-a tremurat ființa de emoție.

27459935_1597956620282706_2436352350483549158_n

Uncategorized

Accident

După un accident cumplit de naștere,
m-am ivit eu.
După un alt accident de priviri,
vorbe duioase și pași încrucișați
ne-am întâlnit.
După al treilea accident,
umbra celui fatal,
ne-am atins inimile cu dragoste
și casa c-o pisică
iar gurile cu cele mai tremurate sărutări.
Ultimul accident ne-a lăsat ruginiți, goi,
nepăsători la cântecul venelor noastre
ce se împletiseră deja cu andrelele sufletului.
Suflete, ce accident verde de viață am mai fost!
Tu și eu.
Într-o noapte de toamnă,
dintr-un ultim accident de dor
a unor frunze ce năzuiau spre ultima iubire
în căderea spre paradis,
s-a ridicat în mine nădejdea de A FI CU TINE.

Nicolae_Grigorescu_-_Taranca_citind

 

Uncategorized

Nu există îndrăgostiți

Nu există poeți. Există doar poezie. Ea este prezentă în unii mai mult și în alții mai puțin. (Poezia este o stare de spirit)

Sunt de acord cu tine Nichita eu însă aș mai adăuga ceva:

Nu există cântăreți. Există doar cântec care e mai prezent în unul și mai puțin în celălalt.

Nu există dansatori. Există doar dans care e mai prezent în tine și mai puțin în mine poate.

Nu există gânditori. Există doar gând care e mai prezent în tine și mai puțin în mine.

Nu există îndrăgostiți. Există doar dragoste care e prezentă în noi toți și face abstracție de la cantitate. E infinitul care EXISTĂ în toți și în toate în aceași măsură. Aș spune că e singura dar mă gândesc la suflet. Nu există trup. Există doar suflet care e prezent în toți dar dragostea curge din el ca un izvor.

Am să-ți fur un colț de suflet

și-am să-l ascund

departe,

adânc

în sufletul meu,

acolo unde este un colț lipsă,

acolo unde a mușcat viața adânc,

lăsându-mă cu sufletul pe jumătate.

nichita

Poezii

Cele 8 vieți

Pisica Sara mi-a șoptit într-o noapte de august
„Ți le dau ție, omule”
și am tresărit.
„Ce-mi dai tu, dragă Sara?”
„Celelalte 8 vieți”
„Nu le doresc” i-am răspuns răstit și repezit.
„Fă ce vrei cu ele, sunt ale tale.”
și urmă o liniște neplăcută.
„De ce pui tu povara asta
pe bietul meu suflet?”
„Tu pari să ai nevoie” și a fugit pe geam.
„Stai… dă-mi mai bine 8 inimi torcătoare
ca a ta sau 8 ochi verzui și blânzi
ori 8 mustăcioare dar nu 8 vieți,
ce să fac eu cu ele?”
„Iubește-o” se auzi de pe cărare.

M-am gândit că poate are dreptate,
dar nu știu dacă făcea aluzie
la sufletul care dormea lângă mine
sau la viață.

27292905_1914981515198478_682125338_n

Gînduri

Rău de frumuseţe

„Nu spun că a fost un noroc
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.

Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poţi.

Mie mi s-a dus viaţa,
ţie ţi s-a dus norocul.

Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.”

(Nichita Stănescu)

Nu poți să citești poezioara asta și să nu tresari cu un gând, cu un sentiment, cu o privire chiar și cu o amintire…

pictura_zilei

Uncategorized

Cad îngeri

Drăguțo, cad îngerii din cer

precum mama cerne mălaiul.

Se prind de mână,

și se iau de picioare,

și de guler și de nas

și-așteaptă soarele să vină.

Un potop de lapte și tăceri,

venit din rugăciunile norilor

ne albește infinitul.

Doar pentru a ne încălzi pe noi.

Drăguțo, hai sub oghealul lor curgător,

și cu un fir de iarbă vestejit

ne-om îmbrăca gândurile reci.

 

 

Uncategorized

Vocea inimii

O auzi dragă?

Vocea ta a rămas, aici, în pereții camerei

în care ni s-au întâlnit sărutările prima oară,

precum sutele de liturghii în zidurile bisericilor.

Îmi ține de cald. Tu o mai auzi?

Îți mai aduci aminte de ea?

În fiecare colt e-o vorbă bună

către mine, către pisică, către viitor.

Puțin păienjeniș ca s-o mai tulbure

pe la silabă, pe la corzi.

Oh, și uite tocmai unde ți-e sufletul!

E luminos, e trainic ca o stea,

aninat într-o icoană în dreapta, spre răsărit.

Nu-i așa că-i frumos?

Uncategorized

E o datină

E o datină veche aici la noi,

cam de când e luna și pământul,

ca atunci când stăm de vorbă,

eu cu tine, tu cu mine,

să avem bucuria de a ne dezbrăca,

de a ne lasa jos pe podea

toate hainele grele de timp.

Așa, în sufletul gol, nestingheriți unul de altul

să ne privim cu ochii nesfârșiți nemurirea.

Atât.

Să ne privim frumoasele suflete,

două vorbe dulci.

Gînduri

15 Ianuarie 1850

În urmă cu un an ți-am scris câteva rânduri. Nu multe dar pline de vibrație, tristețe că ai trăit așa puțin și fericire că ai fost printre noi, românii. De data asta îți scriu de bucuria nașterii tale. Spuneam atunci următoarele lucruri:

Acum simt că nu pot să citesc oceanul de poezie lasat în urmă din cauza fricii. De frică că n-o să-l înțeleg. Simt că trebuie să fiu pregătit întru-un fel, atât spiritual cât și intelectual pentru a putea ajunge la înțelesurile sale.

 

Va veni o zi când voi mușca din poezia lui ca dintr-o felie de pâine cu gem și să vezi atunci ce nesătul voi deveni.

A trecut ceva timp de atunci. Multe frunze ale gândului meu și-au schimbat culoarea devenind mai aprinse de viață. Am aflat că nu ai lăsat chiar un ocean de poezie, activitatea ta cea mai mare fiind îndreptată mai mult spre redacție, la ziarul „Timpul”. Cineva spunea „Eminescu a fost și poet” și bine zicea. Totuși ce face aceste poezii atât de minunate, pline ochi de mirare? Cum spunea un mare admirator de-al tău, Nichita Stănescu, care ți-a dedicat chiar și o poezie extraordinar de frumoasă, poezia ta este atât de fermecătoare pentru că „mulți se regăsesc în ea, mulți pot trăi prin ea”. Nu doar că îi dau dreptate acestui poet cu chip de înger dar de vreo cateva luni am început chiar și eu să intru în pielea poeziei tale. Cum a dispărut acea frică că nu te-aș înțelege? Prin suferință. Am început să-ți înteleg durerea eternă care până în ultima clipă din viață ți-a devorat sufletul ca un vierme, petic cu petic.

De-a lungul timpului s-a împrietenit cu tristețea, chinul și tortura interioră sperând până în ultima clipă la fericire. Dar el nu știa că a intrat pe ușa lumii cu un privilegiu oferit doar unora dintre noi. Geniile au scutire de la medicul divin de acest moft numit fericire. Lucru care i-a întărit dragostea și mai tare. Nu căuta nici fericire, nici bani, nici faimă sau recunoștință. Mâna frumoasei Veronica îi aducea cele mai frumoase daruri de pe pământ. Dorul, înstristarea și singurătatea i-au inspirat în momentele de cumpănă versuri ca acestea de mai jos :

„Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu știe.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi și blonde plete?

Cu o suflare răcorești suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârșit durerii… vin’ la sânu-mi.”

Anul acesta sunt pregătit să mușc din poezia dar și din celelate bunătăți ale tale. O să trec pe la teiul tău din când în când să-i mai recit câte-o poezie, să i se mai ducă dorul de tine. Sper ca va avea bunăvoința să asculte și ale mele doruri, mai ales că unul dintre ele a stat chiar sub umbra lui într-o zi călduroasă de Mai. Își va aminti el sigur, purtam acea cămasă cusută cu albatrul cerului. Mă prindea bine.

În încheiere nu pot să nu aduc aminte de basmul scris de Geo Bogza. Poate că nu e tocmai un basm, o fi căzut din cer, cine știe, că prea pare a fi adevărat.

„Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.

Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:

– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.

– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!

Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus sî doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.

A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.

Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.:

– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!

– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.

– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.

– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?

– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.

– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.

Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”

Cine n-a vărsat o lacrimă pentru Eminescu, nu-i român.

Eminescu_Mihai_

Gînduri

In essenza innamorato di immensa

Momentele când te regăsești foarte bine într-o poezie, într-o melodie, într-o persoană sunt minunate. Alungă sentimentul că ești neînțeles sau singur. Îți aduci aminte că nu ești primul om pe pământ. Cu mulți ani, decenii si chiar veacuri în urma ta au trăit alții care au simțit exact ce nu poți tu descrie acum. Mai îndulcește durerea. O mai omenește și mai lasă din mână tăișul. Poate e și ea înduioșată.

Youtube: Emeric Imre – Noapte de unul singur

Emeric Imre – Noapte de unul singur

Versuri: Adrian Păunescu

„Aud un pian prin zăpezi cristaline

Și nu sunt cu tine, vai nu sunt cu tine

Chopin – un concert de pian oarecare

Și calea e lungă și noaptea e mare.

 

De iarnă mă satur, de plânset te saturi

Iubiri între noi în o mie de paturi

Și primăvăratec ninsori mai sfâșie

Voalul miresei în noaptea târzie.

 

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere.

 

In essenza innamorato di immensa

 

Se-aud ciudătenii și fiare în noapte

Și ninge himere și ninge cu șoapte

Mi-e dor ca de propria-mi copilărie

De tine – aceea ce n-a fost să fie.

 

Iar dacă ai fi dintr-o dată cu mine

Mi-ar fi totul altfel și nu mi-ar fi bine

Sunt fumuri pe case, iubiri sunt în case

Și cerul a fum si-a păcate miroase.

 

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere.

 

In essenza innamorato di immensa

 

Pendula ca ștreangul de moarte e gata

Se mișcă de parcă mă strânge cravata

Ma târâi pe coate, te caut pe pernă

Și noi ce spuneam că iubirea-i eternă.

 

Și uite ce grabnic se-arată și trece

Și sângele-n rana lovită e rece

Aud un pian, un Chopin de departe

De care n-am parte, de care n-ai parte.

 

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere.

 

Asa cum acum când ești dusă departe

Bufnește-un pian prin ulucile sparte

Și-o luna roscată însângeră plopii

Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii.

 

Și cad în genunchi lângă focul ce moare

Și vreau să-l intreb de mai e vreo scăpare

Și el îmi răspunde cu-n sclipăt spre ușă

Și-mi lasă în palme o caldă cenușă.

 

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere”

 

In essenza innamorato di immensa

In essenza innamorato di immensa

 

 

Uncategorized

Nu am timp

Nu am timp să o uit, Timpule.

Abia am timp să mă gândesc la ea.

„Dar cine a spus că sunt al tău ca să mă ai?”

Așa-mi răspunse Tot ce există în zi,

În noapte, în pietre, în flori, în noi.

„Și de ce mă rog m-ai negat în timp

ce stai de vorbă chiar cu mine, omule”

În timp te-am negat Timpule,

Asta s-o știe bine toate bătrânețile tale.

„Nu ai înțeles timpul, bată-te nemurirea de om,

și ți-ai învelit toate amintirile în dulci,

amare, lungi și scurte secunde, ore, zile, nopți.

Dar eu SUNT Timpul iar tu….

tu nu ești altceva decât o supunere,

voită sau nevoită, a mea.”

Știu și eu… poate că greșești.

„Poți scăpa de mine,

doar într-un singur mod. Cu dragoste,

cu o rugăciune, cu o faptă bună, o mână caldă întinsă

unui obraz rece. Atunci mă opresc și mă minunez

de voi, oameni buni… și împietresc de invidie”. 

Poate că ai dreptate, undeva, undeva, undeva.

Dar zici și rău Timpule, îți spun eu.

Nu a mai rămas Timp de uitarea ei.

time-and-tide-by-violscraper1

Uncategorized

Mă las locuit

„Mă las locuit de o impresie sumară
beată poate.
Aseară desigur, aseară
erau cu mine amintirile toate.”

Dragă Nichita, ne întâlnim din nou aici, printre cuvintele mele. Pesemne că am ajuns să-ți dau dreptate când ne îndemnai să ne mirăm. De mine, de el, de ea, de tine. Mă tot mir de atunci și nu mi-am dat seama. Cum, ai uitat? De acum 2 ani, știi tu, de când ți-am scris acea scrisorică la care ai răspuns cu un zâmbet prin intermediul altui suflet drag mie. Știu că tu ai fost.

Acum, lasă-mă un pic să mă mai mir de amintirile tale de cerneală în care mă regăsesc. Cine știe, poate vei deveni cât de curând chiar poetul meu preferat. „Și-a rămas din mine doar o mirare visătoare”.

„Circulă dragă, i-am spus.
Aceasta e vîna, artera.
Mai sus, mult mai sus, oho, mult mai sus
e himera.

Bea puţin. Iartă-mă. N-am apă.
E roşu şi alb ca o ninsoare.
E fluid, otreapă.
E de sare.

Curvă, rămîi, o, rămîi,
o, rămîie, rămîi, cu mine
Eu sunt bărbatul tău dintîi
din desime.”

Uncategorized

Din amintire

Din amintirea trupului tău rămâne o piatră,
Moarte
Din amintirea sufletului tău rămâne o eternitate,
Nemurire
Din amintirea cuvântului tău rămâne un ecou,
Ai grijă!
Din amintirea faptei tale rămâne o urmă,
Responsabilitate
Din amintirea gândului tău rămâne un haos,
Conștiința
Din amintirea iubirii tale rămâne o durere,

Din amintirea ta sunt și rămân eu.

2b1fdf81d4bcd27afad1f10f6d50795d--walk-to-remember-heart-attack

Uncategorized

Vederea chipului

Vederea chipului tău de vară
Îmi înseninează toată iarna
Gândului că ai plecat departe
Printre hoți de suflete vii.
Văd culoarea degetelor tale
Slăbuțe și lungi ca razele soarelui
Chemându-mi culoarea obrajilor
Și aud glasul ochilor noștri cum
Se strigă cu lacrimi de durere
„De ce-ai plecat?
De ce n-ai mai fi rămas…”

25c9809794adcb79ff0c774982a0952c--reminiscence-millet

Uncategorized

Arhitectura gândului

I-am povestit unui gând secretul nostru.
Naivul de mine.
Crezând că voi putea destăinui măcar lui
Întreaga-mi apăsare și poveste de dor,
Toată durerea se va împărți frățește,
Ca de la gând de lut la gând de spirit.
Dar gândul nu m-a înțeles și
A mărturisit secretul tuturor gândurilor.
Atunci te-ai picurat în mine cu fiecare
Silabă din numele tău frumos
Rostit de milioanele de gânduri
În cor.

cd354f14fd5f8c0814570a569de0dbaa--multiple-sclerosis-mental-health