Uncategorized

Inima ca un vulcan

Te-am întâlnit
când inima-mi era stinsă.
Iar tu cu un singur sentiment
ai aprins fluturii de sub ea.
Fiind mică, borhotul a erupt repede.
Se prelingea pe marginile inimii
Coborând și acoperind totul.
Cu fiecare erupție creștea inima,
Cu fiecare creștere te iubeam mai mult.
Devenise neîncăpătoare între coaste.

Poezii

Iertare

Nu-mi ierta cuvintele. Nu ai de ce.
Ele n-au vină. Au sens, nonsens și viață.
Nici privirea să n-o blestemi,
mai bine spune-i ceva ochiului.
Atingerea n-are niciun strop de răutate,
numai afurisita de mână e la mijloc,
c-ar fi toate mână în mână cu creierul,
iar sufletul nu ți-a greșit cu nimic.
Pe trup –
să-l ierți cel mai mult.
Să-l ierți că s-a jucat
cu cuvintele, privirea, atingerea
și sufletul tău.

forgiveness

 

Romantice · Uncategorized

Suflet orb

Am să-ți sărut sufletul
cu nenumărate mângâieri.
Ca dovadă vie a iubirii
voi lăsa câte un ochi
în urma fiecarei atingeri.
Nu te speria când lumina
se va năpusti asupra lor.
Deschide-i unul câte unul.
Lasă-i așa deschiși o vreme.
Cine știe?
Poate vei vedea și tu sufletul meu
cum te privește.

ec146059f9762b88879a7017848u--oil-oil-painting-landscape-pervy-ina

Gînduri

Amintiri de Paști

De cum am coborât treptele, un albastru imens mi-a cuprins privirea. Soferul se grăbea să-mi ia bagajele de la spate și a trebuit să-mi închid o clipită ochii ca să mă pot întoarce spre spatele microbuzului. Ce se întâmplă cu tot oceanul ăsta ceresc, Doamne? Nu era urmă de nori. Albastru era la el acasă. Se simțea în largul lui. Vedeam totul. Puteam să-l cuprind cu o singură privire fixă, fară să rotesc capul. Atunci mi-am spus în gând că sunt ACASĂ. Niciun bloc gri și urât, niciun supermarket care să altereze imaginea Creatorului. E perfect, e cerul copilăriei după care tânjeam de atâta timp. Trebuia să îl admir. Dacă ar fi existat doi sori, unul la răsărit și altul la apus, i-aș fi putut cuprinde pe-amândoi. Ce dezmierdare pe suflet, ochi, sentimente. În ultima mea zi acasă, tot acest cer m-a ținut cu sufletul îndreptat spre el.

Îi spun mamei că se aud păsările. Gata cu zgomotul mașinilor, al manelelor și al înjurăturilor. Îmi face apoi semn spre cer și îmi aduce aminte că nu sunt orice fel de păsări. Sunt rândunelele care au plecat toamna trecută în țările cu soare vesel și s-au întors unde le e inima. Îmi place să cred că s-au întors de prea mult dor. Casa mamei au binecuvântat-o demult cu un cuib și multe generații de minuni cu gura căscată după un viermișor am văzut. E casa lor, construită, rămurică cu rămurică. Cum să nu le fie dor de ea. Și nouă ne este în fiecare an dor de ele. Până și pisicile din curte le așteaptă cu nerăbdare dar nu știu să vă spun dacă din iubire sau pentru o vânătoare. Zboară mult în jurul casei și când obosesc aterizează cu gheruțele pe câteva fire, mult prea departe de iubirea neastâmpărată a pisicii, și încep a cânta despre călătoriile lor. Noi suntem prea ocupați cu grijile și mâncarea ca să fim atenți la ele. Totuși nu se supără. Mâine o pot lua de la capăt. Am deprins odată, în timp ce priveam la soare, o frântură din balada lor. Spuneau că o casă nu este un loc ci un sentiment. Iar sentimentul le-au ghidat ca un GPS dar cu mult mai avansat decât al nostru și vechi de când e lumea, spre un loc. Casa noastră.

În această noapte de Paști a anului 2018, s-a întâmplat ca eu să fiu pus să bat toaca. Acolo, pe o colină mai îndepărtată, pesemne că Dumnezeu a vrut ca eu să descopăr și mai mult din taina creației Lui. Cerul și rândunelele m-au dat gata dar stelele m-au făcut knock-out. A fost cireașa de pe tort a anului. Departe de lumea dezlănțuită, de orice lumină artificială, noaptea dansa printre noi iar stelele păreau a fi niște spectatori tăcuți, respectuoși, fără să scuipe semințe sau să bea bere la pet-uri. Am ridicat privirea și am împrumutat din tăcerea lor. Uneori cuvintele nu-și au rostul. A fost un moment de uitare a existenței. Nu poți să reacționezi. Privești și pui în cutia cu amintiri. Nu tot ce ai trăit are dreptul să ajungă amintire. Există acea esența de suflet care decide când este momentul potrivit. Stelele mi-au oferit acel concert al luminilor ce a fost transfigurat într-o fracțiune de secundă într-o amintire vie.

Poezii

Laudă casei

Spală un pic ochii cu albastrul cerului,

Lasă-ți mîinile mîngîiate de iarbă,

Nările umpleți-le de mirosul florilor.

Doamne, ce frumoasă e casa noastră.

 

Privirea lungește-o cu zborul unei păsări,

Dă-le urechilor din cîntecul lor ceva,

Gustă și un clei de pe scoarța copacului.

Doamne, ce frumoasă e casa noastră.

 

Vîntul să-ți povestească călătoriile sale,

Apa cu cîte pietre a stat la taclale,

Norii cum norii se-ntrec în forme.

Doamne, ce frumoasă e casa noastră.

 

Uite ce frumos e și acest chip,

De-o seamă cu al meu în toate.

Cum are grijă de toate ce le are.

Doamne, ce frumos e și stăpînul casei.

pexels-photo-752614

Uncategorized

La moartea mea

Să știi bine că nu glumesc.

La a treia criză,

care va avea loc după Buna Vestire,

voi muri.

Să mă îngropați cum se cuvine,

între 4 amintiri de dragoste cu capac de luna.

Apoi puteți arunca peste mine

cu un strat consistent de uitare.

Pe cruce să scrieți doar o zi,

cea în care m-am născut.

“Bine zici măi dorule,

întocmai așa vom face cu ziua.

A câta oară să fie asta criza a treia?

Ai luat foc din suflet mereu.

Tu somn de veci nu ai.”

Uncategorized

Tinerețea armei

Tinerețea armei se măsoară-n gloanțe.

Cu fiecare glonț spulberat,

o respirație începe și alta se termină.

Cu cât își ține mai mult respirația

cu atât mai mult avem noi de trăit.

Nu lăsați armele să-mbătrânească,

să rămână ele tinere în locul nostru.

Óøåäøèé ñ îñåíüþ (Gone with the autumn)