Gînduri

Lanțul faptei bune

În drum spre casă trec prin fața unui supermarket. Iese din magazin un domn pe la vîrsta a doua cu niște mărunțiș în mînă. Un copil zdrențuros îi întinde mîna dar omul continuă să meargă. Mai merge trei metri după care se oprește brusc, se întoarce și îi dă copilului banii. Gîndul cel bun a biruit cum s-ar spune. Nu-mi aduc bine aminte dacă a dat și un “Doamne ajută!” copilului dar ceva i-a spus.

Din acel moment am mers paralel cu acest domn. Gestul lui milos mă făcu să dau din cap a apreciere. Văd din ce în ce mai rar oameni oferind bani, chiar și o sună neînsemnată. E o nimica toată pentru noi dar poate o pîine pentru altcineva…another day in paradise. Îmi zic că și eu am trecut cam nepăsător pe lîngă nevoiași în ultimul timp. Ce-i acum un leu? Mă decid că voi fi mai atent pe viitor și dacă se ivește vreo ocazie să nu mai stau pe gînduri.

Domnul mai merge 15 metri alături de mine. I-aș fi spus că gestul său a trezit un suflet dar nu apuc căci schimbă direcția spre dreapta și intră în primul “coteț” de pariuri. Gîndul cel pieritor nu renunță și contraatacă.

N-am putut să judec și n-am putut să zic nimic rău. Chiar mi s-a părut total lipsit de interes. Fapta petrecută la metrul zero și-a făcut datoria de faptă bună, adică aceea de a mai pune o verigă la lanț. Sper că voi reuși și eu să pasez lanțul altcuiva de-a lungul plimbărilor mele prin Iași.

photo-1541976844346-f18aeac57b06.jpg

Altele

Capriciile motanului modern

Dialog între un motan și stăpînul său avînd drept inspirație o imagine mult prea brutală pentru a fi alăturată textului. Joc de imaginație sau manifest al pisicilor de la bloc (prizoniere după alte surse).

-Miroase a șoarece de la intrarea în casă, țipă Ludmila imediat ce intrase în dormitor.

-Pardon?

-Ai mîncat șoarece…

-Ba pun rămășag pe mustățile mele că nu s-a săvîrșit niciun act de cruzime aici. Mai exact cum știi dumneata că miroase a șoarece? Cum îi miroase unui om un șoarece mă întreb? Motanul puse o întrebare bună Ludmilei dar totul era o viclenie ca subiectul să dispară precum mirosul de vinovăție pe fereastra deschisă între timp.

-Capul observ că nu ți-a priit.

-Calomnii!

-O fi avînd prea multe oase și cu siguranță mai multă minte ca tine. Tu nu mai ești prădător, nu mai trebuie să vînezi, să fii animal neanderpisical. Ești un motan în toată firea, ce mama mă-sii, se abținuse Ludmila să înjure. Cum să nu-mi dau seama de isprava ta cînd e sînge peste tot pe jos în bucătărie. Știi că oasele îți pot da indigestie? Acum 100 de generații pisicești a avut loc pacea de la „Brânza de aur” cînd șoarecii și…

-Mda, bine, mai scutește-mă de istoria bravului motan Dorel. Știm cu toții că de fapt era vegetarian pentru că și-a pierdut dinții cînd a mușcat dintr-un șoarece de porțelan. Spunea bine un rus că „prea multă minte strică” dar pe el l-a schizofrenit de tot gîndul că nu mai poate băga un colț într-un gîtlej. Așa a apărut acel decret stupid.

-Te pomenești că l-ai citit și pe Griboyedov. Ce-i cu tine motane? N-ai tu destule aici în bol, ce dracu? Ne întoarcem de unde am plecat? Așa ne-a fost vorba?

-Mademoiselle e obosită de la muncă. Mai bine se odihnește nițel cît timp termin eu ce-am început în bucătărie.

-Deci recunoști pînă la urmă fapta ta grosolană. Carevasăzică lupul își schimbă blana dar năravul ba?

-Carevasăzică nu e nimic în bucătărie. O fi fost un cap de pește ce văzuși tu. Nu e nimic.

-Ne-a fost vorba că te civilizezi, că ești motan modern fără apucături primitive, că te faci cu noi frate…

-Frate cu dracul pînă treci puntea.

-Asta pune capac la toate năzbîtiile tale. Să știi că îmi iau un cîine.

-Fir-ar ea de potaie, ce te-ai aprins așa ca lumînarea de Paști?

-Ești șiret și nu vrei să… te rog nu începe cu torsul ăla liniștitor, am să te țin… am să te țin eu minte cu… dihanie… haide nu mă… Zzzz și capul Ludmilei căzu pe pernă.

-Dormi, dormi și fii pe pace. Cît ai bate din lăbuțe ronțănelele după pat vor ajunge. Auzi la ea, să-mi fugă mîncarea prin fața ochilor și eu s-o las să se îngrașe de pomană. Mai bine în burdihău și să-mi fie mie rău. A fost bun tare. Să tot fi avut vreo 4-5 ani. Cu cît sunt mai bătrînei cu atît devin mai dulcinei. Săraca Ludmila, se va trezi și va crede iar că a fost un vis ca și ultimile dăți. Ia să vedem unde am ascuns bucata aia de vrabie prinsă pe gard la vecini. Am eu timp apoi să rezolv și ce-i pe jos în bucătărie.

 

Poezii

În dulcele stil tomnatic

Mîna, palma mi se amestecă

Cu mîna, palma ta.

Numai un nerv sunt toată toamna asta,

Îmi zic amorțit de nori în timp ce

Tu îmi furi cu fiecare atingere,

Deget cu deget, ramificațiile palmei.

Mă privești printre delicate vîrfuri de iarbă

Și-mi pare că ai răsărit din ea.

 

Mă dor umerii de la atîtea ploi mărunte

Ce săgetează tăcerea dintre noi,

Și-atunci în mișcarea ta de întoarcere spre mine

Arunci din piele un miros de mușcată,

Te-apropii și-mi spui printre picături

Un “Te iubesc!”.

Dar eu sunt doar nervul din acel cuvînt.

Numai Tu îi adaugi existența curioasă de Eu.

photo-1508556919487-845f191e5742

 

Gînduri

Marin Preda la ananghie

Într-o seară liniștită de octombrie primesc un telefon de la un prieten. Mă invită la un restaurant. Accept propunerea dar cu o urmă de regret. Ceva se schimbare în acest om în ultimele luni, un fel de otravă a trufiei îi curgea prin venele sufletului uscîndu-le de tot. Devenise plin de sine, prea sigur pe viață, pe ce poate, pe ce gîndește și mai ales pe ce are. Aveam multe amintiri frumoase, prăfuite, demult apuse prin colțul inimii și probabil din acest motiv nu am refuzat. Rămăsese ceva din prietenia lui în mine dar din alt timp.

După ce ne-am așezat la masă și am comandat ne-a vizitat o liniște de mormînt. Nimeni nu spunea nimic. Vîntul începuse să adie ceea ce mă bucura pentru că nu mai auzeam muzica (sau zgomotele) de pe fundal. Ca să tai această tăcere l-am întrebat ce a mai citit în ultimul timp. Îmi răspunde că a cumpărat multe cărți luna asta dar nu a reușit să intre în taina lor din cauza stresului de la muncă. I-am răspuns că am cumpărat și eu cîteva cărți luna asta semnate Marin Preda, mai precis, trei romane, o carte de eseuri și alta ce cuprinde alte eseuri, schițe de portret, documente, mărturii, corespondența, file de jurnal, iconografie..etc cu un nume care parcă i-a urmat pașii din umbră „Timpul n-a mai avut răbdare” (cu Marin Preda).

Aude Marin Preda și văd cum o grimasă de scîrbă și doi ochi se dau peste cap parcă căutînd să fugă în stele. Îmi spune că nu citește autori români și că acest Preda îl dezgustă în totalitate. Ceva în mine se aprinsese, probabil dezamăgirea celui mai iubit dintre pămînteni sau descrierea extraordinară pe care o face la despărțirea de tatăl său pe peronul gării sau vorbele frumoase adresate prietenului său Miron Paraschivescu și îl întreb ce a citit mai exact și nu i-a plăcut. Urmează o altă tăcere ca apoi să-mi povestească de cele două capitole din Moromeții care l-au lăsat rece. Din tot ce a scris această somitate a literaturii române el a citit doar douăzeci de pagini adică pînă la genunchiul broaștei și nu asta ar fi problema ci faptul că a socotit că este corect să aibă o idee despre cum scrie autorul. Cu o părere însă tot era dator să rămînă.

În timp ce el vorbea mă gîndeam cum oamenii fac exact la fel dar în alte împrejurări. Cum judecă fără a avea la îndemînă materialul complet, imaginea de ansamblu. Pornind de la ce au trăit ei și pînă la ce cred, devii martor la nașterea prematură a părerii. Prea multe ajung pe lume mai devreme de termen… Am făcut o comparație însă doar pentru mine, pentru trecerea timpului. Ce puteam să mai zic? Cum se poate să citesc patru cinci rînduri dintr-o epopee ca apoi să afirm hotărît că e o scriere ridicolă? Nu, parcă mi-aș încătușa mintea și-aș arunca-o în labirintul lui Dedal.

Și totuși am zis ceva după încercarea lui penibilă de a-mi spune de ce nu-i place Preda “și cu munca cum mai merge?”

Citat-Marin-Preda