Poezii

Și timpul pierde

Timpul, giulgiul ființei noastre
a slăbit îngrozitor
ca un bolnav la pat.
Pierzînd din greutatea secundelor
acum îl suflă orice boare de joc de cuvinte,
orice discuție lipsită de sens
ce vine de nicăieri și ajunge...
tot nicăieri.
A văzut peștii cei dintîi,
l-a văzut pe Adam cum se certa cu Eva
și s-a sfădit cu Dumnezeu
cum să-i împace.
A fost martor la lucruri pe care noi,
cei care citim aceste versuri
nu le-am crede posibile vreodată.

Viermii neadormiți se ospătează acum din el
ca dintr-un hoit a cărui amintire se stinge
într-o duhoare, 
ultima urmă, 
ultima rană.
Și te miri din ce,
din cum ar fi nepăsarea
din cum ar fi lipsa dragostei
acum luate ca nimicuri
sau luate-n rîsul anost al lumii.
Și uite așa timpul, gras odinioară
de oameni frumoși
de gînduri cumsecade
de vieți splendide
slăbește și se micșorează
și să strînge ca un șarpe
în jurul gîtului nostru;
ștreag ar vrea să se facă
cu fiecare mișcare egoistă a noastră.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.