Poezii

Celei care rămîne

Păsări de culoarea cerului
țeseau fluturii pe flori.
Plana constant o simfonie asupra grădinii
însă cel mai melodios sunau pașii de adagio.
De te-ai putea vedea!
Lumea-ntreagă atîrna de un semn al piciorului tău,
privirea care trecea alene răsturna tot
neajunsul de a fi.
Te apropiai.
Tăcere se făcu în cer,
preludiu de apocalipsă.

Gînduri

Poetul nu moare

Astăzi este ziua de naștere a poetului meu de suflet. Niciodată nu m-am regăsit atît de bine în versurile unei poet decît la Nichita Stănescu. Spunea că „un poet cu atît este mai măreț cu cît cititorii nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși.” Mă întîlnesc cu mine însumi prin tot ce a lăsat în urmă. O urmă pe care mai calc și eu din cînd în cînd. Mi-e groază cînd mi se așează în fața ochilor aceste umbre și le compar cu ce las eu în spatele meu. Poezia l-a trăit cum trăiește sufletul un trup. S-a cocoloșit în ideile sale dînd viață unor creații pe care nici Nichita nu și le putea explica. El „dădea mai departe ceea ce primea” cum spusese odată la o întrunire cu prietenii.

Mi s-a părut un om care a iubit viața în toate formele ei, și cu bune și cu rele. Mi-aș fi dorit să-l fi cunoscut. Ușa de la apartamentul său era veșnic deschisă, primea pe oricine și oricînd. Glumea cu toții, rîdea și se bucura de tot ce există. Asculta cu mare interes poeții la început de drum și-i încuraja totodată să nu renunțe la scris niciodată. Întrebat de ce acceptă toții mediocrii, toți neinițiații în taina poeziei (mulți veneau chiar din invidie, din răutate, alții din curiozitate, alții pentru că-l iubeau) spunea „cine știe? dacă un nou Eminescu îmi trece pragul și universul încă nu l-a descoperit?”. Un om cu șapte inimi, „poliglot de limba română”, copil al limbii poetice

„E atât de miraculos că pot să exist, că pot să strâng în braţe o femeie, că pot să beau un pahar cu vin, că pot să plâng sau pot să râd. Miracolul de a fi este atât de mare, încât orice mi se întâmplă mie sau orice se întâmplă cu mine mi se pare că aşa trebuie să fie. Nu mi-a trecut niciodată prin cap vreo nemulţumire. Ar fi trebuit să ma uit la mine şi să spun că ar fi trebuit să fiu altfel de om, sau altul. Dar eu locuindu-mă pe mine însumi mi se pare că acesta este miracolul şi singurul lucru mai trist este că uneori vreau să fiu şi a doua zi aidoma. Şi marele noroc este că niciodată a doua zi nu sunt aidoma.

Cum această zi nu trece niciodată neobservată m-am gîndit să las cîteva versuri. Le-am găsit prin documentele uitate de timp și de vreme. E veche, simplă dar scrisă la moment de bucurie că am avut ocazia să-l citesc și să-l întîlnesc măcar prin ceea ce ne-a lăsat.

Stănescu niciodată n-a murit.

L-am văzut eu. Se naste la infinit.

Un cuvînt să vezi în față

Te cuprinde un dor de viață

 

Te întrebi dacă-i vreo vrăjitorie

Căci sufletul pe loc ți-l îmbie

Cu sensuri și metafore nemaiîntâlnite,

Parcă din altă lume mai veche venite

 

Unde ai și tu acces dacă-l citești.

Doar cu câteva versuri să te ispitești.

 

Poezii

Act de creație

Mă asemăn cu ciuperca,

scriu doar cînd plouă.

 

Atunci îmi adun gîndurile seci

și le arunc în lume.

Unul vede-o floare,

altul atinge un petic de cer,

altul se joacă c-o bătaie.

-Ehe, a cui o fi zîmbetul ăla

pornit să ne fure?

întreabă altul.

 

Se întorc ude de mirare,

se șterg de părul meu uscat

lăsînd în urma lor

rîuri, rîuri de idei.

Mi se îneacă ochii în orbite

de ce-au văzut gîndurile

și dau poruncă mîinii

să are pe foaie

ploile lor.

 

Și dacă nu plouă afară?

Ah, cu toții ducem

ploi ascunse-n noi.

Poezii

Dincolo

Am îmbrățișat-o cu drag,

cu dor mare

căci n-o mai văzusem de 15 ani.

Lacrimile mă linișteau,

e aici, e aproape de mine.

-Nu mai plînge

căci voi plînge și eu.

Plîngeam amîndoi îmbrățișați.

Ce legătură trainică,

ce unire frumoasă

pînă dincolo de moarte

avem noi, bunico…

ai fi în stare să-mi dai și raiul tău.