Gînduri

Poetul nu moare

Astăzi este ziua de naștere a poetului meu de suflet. Niciodată nu m-am regăsit atît de bine în versurile unei poet decît la Nichita Stănescu. Spunea că „un poet cu atît este mai măreț cu cît cititorii nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși.” Mă întîlnesc cu mine însumi prin tot ce a lăsat în urmă. O urmă pe care mai calc și eu din cînd în cînd. Mi-e groază cînd mi se așează în fața ochilor aceste umbre și le compar cu ce las eu în spatele meu. Poezia l-a trăit cum trăiește sufletul un trup. S-a cocoloșit în ideile sale dînd viață unor creații pe care nici Nichita nu și le putea explica. El „dădea mai departe ceea ce primea” cum spusese odată la o întrunire cu prietenii.

Mi s-a părut un om care a iubit viața în toate formele ei, și cu bune și cu rele. Mi-aș fi dorit să-l fi cunoscut. Ușa de la apartamentul său era veșnic deschisă, primea pe oricine și oricînd. Glumea cu toții, rîdea și se bucura de tot ce există. Asculta cu mare interes poeții la început de drum și-i încuraja totodată să nu renunțe la scris niciodată. Întrebat de ce acceptă toții mediocrii, toți neinițiații în taina poeziei (mulți veneau chiar din invidie, din răutate, alții din curiozitate, alții pentru că-l iubeau) spunea „cine știe? dacă un nou Eminescu îmi trece pragul și universul încă nu l-a descoperit?”. Un om cu șapte inimi, „poliglot de limba română”, copil al limbii poetice

„E atât de miraculos că pot să exist, că pot să strâng în braţe o femeie, că pot să beau un pahar cu vin, că pot să plâng sau pot să râd. Miracolul de a fi este atât de mare, încât orice mi se întâmplă mie sau orice se întâmplă cu mine mi se pare că aşa trebuie să fie. Nu mi-a trecut niciodată prin cap vreo nemulţumire. Ar fi trebuit să ma uit la mine şi să spun că ar fi trebuit să fiu altfel de om, sau altul. Dar eu locuindu-mă pe mine însumi mi se pare că acesta este miracolul şi singurul lucru mai trist este că uneori vreau să fiu şi a doua zi aidoma. Şi marele noroc este că niciodată a doua zi nu sunt aidoma.

Cum această zi nu trece niciodată neobservată m-am gîndit să las cîteva versuri. Le-am găsit prin documentele uitate de timp și de vreme. E veche, simplă dar scrisă la moment de bucurie că am avut ocazia să-l citesc și să-l întîlnesc măcar prin ceea ce ne-a lăsat.

Stănescu niciodată n-a murit.

L-am văzut eu. Se naste la infinit.

Un cuvînt să vezi în față

Te cuprinde un dor de viață

 

Te întrebi dacă-i vreo vrăjitorie

Căci sufletul pe loc ți-l îmbie

Cu sensuri și metafore nemaiîntâlnite,

Parcă din altă lume mai veche venite

 

Unde ai și tu acces dacă-l citești.

Doar cu câteva versuri să te ispitești.

 

Gînduri

Copii îngîndurați

„…nu-mi place cînd un copil e îngîndurat; nu-mi place să mă uit la el! O păpușă din cîrpe zace pe jos, nu se joacă cu ea; ține un deget la buze, stă așa și nu se mișcă. E trist, nu-i așa?”

„Oameni sărmani” de Dostoievski

Văd prea des astfel de copii, mai ales din rîndul copiilor care cerșesc. Cînd privești prea mult un copil îngîndurat riști să te schimbi. E un subiect delicat. Să le dai bani, să nu le dai? Le faci un bine sau un rău? Nu cumva îi încurajezi în ceea ce fac? Nu cumva sunt puși de adulți să întindă mîna? Nu cumva e așa și așa? Nu cumva?

Teorile îmi par acum niște motive pentru a scuza sau pentru a justifica indiferența noastră. Găsim cîte o teorie pentru orice problemă. Vorba lui Nichita Stănescu din Getica „în fiecare scorbură era aşezat un zeu.” Te întrebi la un moment dat unde vom ajunge cu aceste teorii. Evoluăm? Spre ce evoluăm dacă le urmăm? „Justificînd orice acțiune printr-o teorie, îți retezi orice șansă la evoluție. Una interioară. Practic, te oprești din a încerca să transcenzi tot ceea ce ești genetic, istoric și sociocultural” spunea bine o prietenă.

Îi înțeleg pe cei care urmează aceste teorii însă eu nu mă mai simt om urmîndu-le. Nu mai vreau să văd copii îngîndurați.

Gînduri

Gunoiul nostru cel de toate zilele

„Feciorul împăratului a dat sfoară în țară că vrea să se însoare cu fata ce-i va aduce ca zestre… tot gunoiul pe care va izbuti să-l strîngă. Și au venit la palat șiruri de fete însoțite de căruțe, saci, roabe și cîte altele, pline ochi de gunoi. A auzit dorința prințului și fata cea harnică. S-a îmbrăcat în pripă și a dat să-și strîngă “zestrea”. Dar oricît s-a străduit n-a reușit să adune decît o mînuță de gunoi cu care a plecat foarte rușinată la curte. Cînd a văzut-o, feciorul de împărat s-a luminat la față. Urmarea? A fost o nuntă ca în povești. Și se prea poate ca prințul și prințesa să mai trăiască și astăzi pe undeva, prin Suedia…

La țară recunoști omul gospodar după felul în care își “reciclează” gunoiul, astfel că ograda și casa strălucesc de curățenie. Lăturile le dă la purcel, cu alte resturi îngrașă grădina, din hîrții face focul, din cîrpe și ciorapi vechi împletește covoare, cu leșia de la rufe spală podelele, din untura arsă sau rîncedă face săpun.”

Cît adevăr spune acest fragment din “Codul bunelor maniere astăzi”. Crescînd pînă la 19 ani la țară înțeleg pe deplin ce înseamnă să fii gospodar. A fi gospodar înseamnă a fi muncitor, chiar si cînd vine vorba de curățenie nu doar de muncile cîmpului și de animale. Fiecare zi de sîmbătă era dedicată curățeniei în curte și în casă. Cum se descrie și mai sus, fiecare gunoi își avea locul și rolul său firesc. Oamenii se pregăteau în acest mod și de ziua de duminică. Părea că l-ar fi așteptat pe Hristos să le calce pragul dintr-o duminică în alta. Nu știau că de fapt chiar ei îl aduceau de la biserică.

La oraș există o nepăsare monstruoasă. Uitîndu-mă în jur mă simt privilegiat că părinții m-au educat de mic să nu arunc pe jos nici coaja de la sămînță iar dacă am intenția asta din cauza lenei (de nepăsare nici nu se punea problema) atunci să mă imaginez în propria casă. Aș mai arunca gunoiul pe jos, în mijlocul camerei?

De multe ori mi s-a spus “dar nu vezi că așa fac toți, ce diferență ai face tu cu una în plus ori în minus?” Eu, singur nu, poate că nu. Dar azi eu, mîine tu, poimîine încă 10 și schimbarea devine realitate. Mă bucur că am reușit să stîrpesc urîtul obicei al unor prieteni de a arunca mucul de țigară oriunde dar și mai mult m-am bucurat cînd am văzut că și ei învață pe alții ceea ce au fost învățați.

Am participat la un voluntariat de curățare a unei păduri din zona Iașiului. Mă gîndeam că e doar o pădure, cîte gunoaie se pot găsi aici? Problema rămîne orașul. Mi-aș fi dorit să am dreptate căci zeci de saci plini de gunoaie s-au strîns dintr-o pădurice… Cum te lasă conștiința să arunci doza de bere prin iarba abia mijită, cum poți fi atît de nepăsător încît să umbrești cîntecul păsărilor cu sticle de plastic, bucăți mari de carton, ambalaje de mîncare aruncate la voia întîmplării? (găsisem pe una data de expirare din anul 2000 iar acest volutariat a avut loc în 2019). Mi-a fost milă de copacul neputincios care a privit-o timp de aproape două decenii.

Gunoiul trebuie împărțit în funcție de material (pe cît posibil) și reciclat. Mai spunea în această carte că în Germania pachetul gol de tigări se aruncă la hîrție, țipla în care este pus, la plastic.

Și o glumă ca să mai îndulcim amarul ce ne sufocă aerul:

“Se povestește că grădina familiei Rothschild, la Ferrieres, era îngrijită de… 150 de grădinari. Odată, văzînd frunze în grădina unui prieten, baroana de Rothschild întrebă dacă le aduceau din Europa Centrală”.

Gînduri

Despre (nesuferita) fericire

Cu cîteva zile în urmă am primit o întrebare aparent banală pe care mi-am pus-o de prea puține ori în viață: tu ești fericit? și m-am blocat. Nu știam la ce să o raportez: material, spiritual, dacă sunt sănătos, dacă am ce-mi trebuie și m-am eschivat să dau un răspuns direct.

Mi-am zis că sunt fericit și că nu sunt fericit. Oscilez mereu. E greu să pui în balanță toate aspectele (ori suntem noi mofturoși și nu vedem că e chiar în fața noastră). Am completat răspunsul destul de sec prin remarca că aș avea cunoștință de cum să o dobîndesc. Cum spunea și Nicolae Steinhardt „dăruind, vei dobîndi”. De ce nu s-ar aplica și în cazul fericirii? Cu cît mai mult o dăruim cu atît mai mult vom „beneficia” și noi de poamele ei.

Pesemne că subiectul a stăruit undeva în subconștient și azi dimineață în timp ce-mi făceam cafeaua m-a lovit cu „Evrika!”. Desigur că nu este răspunsul universal însă mi-a plăcut să gust din ce mi-a copt mintea peste zile. O să pornesc de la un filosof român.

În cartea „Eseuri de duminică”, Constantin Noica scrie cîteva rînduri foarte frumoase „despre nesuferita inteligență” (așa se numește eseul). Noica își arată dezacordul față de oamenii care spun cu o siguranță monstruoasă că cutare e prost, cutare e mai deștept nițel. Vine în ajutorul nostru cu o situație demnă de menționat. Inteligența e pînă la un punct precum frumusețea: „o simplă dispoziție” pe care nimeni nu o are necontenit. E într-o zi mai accentuată, în altă zi mai puțin impunătoare iar femeile știu cel mai bine asta. Dacă îi spunem unei femei „ce frumoasă ești astăzi!” se va simți măgulită, încîntată pentru că știe bine că frumusețea aceea e o calitate de moment, o simplă dispoziție cum spune filosoful. Acum să ne punem în situația în care spunem unui om „ce inteligent ești astăzi!”. Nu doar că s-ar supăra dar s-ar simți de-a dreptul ofensat. Și totuși nu ar trebui.

Nu aș vrea să mă lungesc prea mult cu filosofia încîntătoare a lui Noica însă de aici am tras eu concluzia că și fericirea ar fi „o simplă dispoziție” pe care acum o poți avea, peste un minut o poți pierde.

Și totuși există o excepție, un soi de oameni care nu trec printr-o schimbare continuă de fericire. Cine sunt îndrăgostiții? Cine sunt oamenii veșnici fericiți dacă nu ei? Deci îndemn la iubire ca să nu pierdem fericirea.

pexels-photo-1263986

Gînduri

Lanțul faptei bune

În drum spre casă trec prin fața unui supermarket. Iese din magazin un domn pe la vîrsta a doua cu niște mărunțiș în mînă. Un copil zdrențuros îi întinde mîna dar omul continuă să meargă. Mai merge trei metri după care se oprește brusc, se întoarce și îi dă copilului banii. Gîndul cel bun a biruit cum s-ar spune. Nu-mi aduc bine aminte dacă a dat și un “Doamne ajută!” copilului dar ceva i-a spus.

Din acel moment am mers paralel cu acest domn. Gestul lui milos mă făcu să dau din cap a apreciere. Văd din ce în ce mai rar oameni oferind bani, chiar și o sună neînsemnată. E o nimica toată pentru noi dar poate o pîine pentru altcineva…another day in paradise. Îmi zic că și eu am trecut cam nepăsător pe lîngă nevoiași în ultimul timp. Ce-i acum un leu? Mă decid că voi fi mai atent pe viitor și dacă se ivește vreo ocazie să nu mai stau pe gînduri.

Domnul mai merge 15 metri alături de mine. I-aș fi spus că gestul său a trezit un suflet dar nu apuc căci schimbă direcția spre dreapta și intră în primul “coteț” de pariuri. Gîndul cel pieritor nu renunță și contraatacă.

N-am putut să judec și n-am putut să zic nimic rău. Chiar mi s-a părut total lipsit de interes. Fapta petrecută la metrul zero și-a făcut datoria de faptă bună, adică aceea de a mai pune o verigă la lanț. Sper că voi reuși și eu să pasez lanțul altcuiva de-a lungul plimbărilor mele prin Iași.

photo-1541976844346-f18aeac57b06.jpg

Gînduri

Marin Preda la ananghie

Într-o seară liniștită de octombrie primesc un telefon de la un prieten. Mă invită la un restaurant. Accept propunerea dar cu o urmă de regret. Ceva se schimbare în acest om în ultimele luni, un fel de otravă a trufiei îi curgea prin venele sufletului uscîndu-le de tot. Devenise plin de sine, prea sigur pe viață, pe ce poate, pe ce gîndește și mai ales pe ce are. Aveam multe amintiri frumoase, prăfuite, demult apuse prin colțul inimii și probabil din acest motiv nu am refuzat. Rămăsese ceva din prietenia lui în mine dar din alt timp.

După ce ne-am așezat la masă și am comandat ne-a vizitat o liniște de mormînt. Nimeni nu spunea nimic. Vîntul începuse să adie ceea ce mă bucura pentru că nu mai auzeam muzica (sau zgomotele) de pe fundal. Ca să tai această tăcere l-am întrebat ce a mai citit în ultimul timp. Îmi răspunde că a cumpărat multe cărți luna asta dar nu a reușit să intre în taina lor din cauza stresului de la muncă. I-am răspuns că am cumpărat și eu cîteva cărți luna asta semnate Marin Preda, mai precis, trei romane, o carte de eseuri și alta ce cuprinde alte eseuri, schițe de portret, documente, mărturii, corespondența, file de jurnal, iconografie..etc cu un nume care parcă i-a urmat pașii din umbră „Timpul n-a mai avut răbdare” (cu Marin Preda).

Aude Marin Preda și văd cum o grimasă de scîrbă și doi ochi se dau peste cap parcă căutînd să fugă în stele. Îmi spune că nu citește autori români și că acest Preda îl dezgustă în totalitate. Ceva în mine se aprinsese, probabil dezamăgirea celui mai iubit dintre pămînteni sau descrierea extraordinară pe care o face la despărțirea de tatăl său pe peronul gării sau vorbele frumoase adresate prietenului său Miron Paraschivescu și îl întreb ce a citit mai exact și nu i-a plăcut. Urmează o altă tăcere ca apoi să-mi povestească de cele două capitole din Moromeții care l-au lăsat rece. Din tot ce a scris această somitate a literaturii române el a citit doar douăzeci de pagini adică pînă la genunchiul broaștei și nu asta ar fi problema ci faptul că a socotit că este corect să aibă o idee despre cum scrie autorul. Cu o părere însă tot era dator să rămînă.

În timp ce el vorbea mă gîndeam cum oamenii fac exact la fel dar în alte împrejurări. Cum judecă fără a avea la îndemînă materialul complet, imaginea de ansamblu. Pornind de la ce au trăit ei și pînă la ce cred, devii martor la nașterea prematură a părerii. Prea multe ajung pe lume mai devreme de termen… Am făcut o comparație însă doar pentru mine, pentru trecerea timpului. Ce puteam să mai zic? Cum se poate să citesc patru cinci rînduri dintr-o epopee ca apoi să afirm hotărît că e o scriere ridicolă? Nu, parcă mi-aș încătușa mintea și-aș arunca-o în labirintul lui Dedal.

Și totuși am zis ceva după încercarea lui penibilă de a-mi spune de ce nu-i place Preda “și cu munca cum mai merge?”

Citat-Marin-Preda

Gînduri

O experiență clasică

– O acadea pentru urechi, vă rog!

– Ce vârstă aveți dvs?

– Puțin trecut prin viață,

dar cu o bogată experiență în frumos.

–  Și ce ați dori mai exact?

– Nu prea știu, îmi puteți recomanda ceva?

Dar să nu fie nou.

– Din ce regiune?

– Nu contează.

– Perioada?

– Nici asta.

– Cele mai căutate sunt Amadeus și Beethoven

pentru că gâdilă papila melcului garantat

dar ai putea încerca și un Chopin,

o rapsodie vișinie Porumbescu,

cele 24 de capricii Paganini.

Ca pentru început.

– De ce capriciile ori rapsodia?

– Acestea îmi plac mie. Au precum dulceața de struguri,

ceva dulce-melancolic-alcoolic.

Te simți ca și cum ai atinge lutul din rai.

– O prietenă mi-a spus ceva de… și vă rog să mă scuzați

dacă greșesc. Rachmaninov? Aveți?

– Din Rachmaninoff, tot aceași minunată gamă, mai am doar un concert.

– Sigur, dați-mi tot concertul, vă rog!

– Tot? Dar are în compoziția sa prea mult suflet pentru dvs.

Aveți destule lacrimi ca să-l simțiți? Că sunteți la început…

– Vom vedea. Plătesc pe loc toate minutele necesare.

– Atunci luați un loc. Vi-l împachetez imediat.

Să vă fie spre gânduri aromate

Și sensibilități aparte!

rachmaninoff