Gînduri

Poetul nu moare

Astăzi este ziua de naștere a poetului meu de suflet. Niciodată nu m-am regăsit atît de bine în versurile unei poet decît la Nichita Stănescu. Spunea că „un poet cu atît este mai măreț cu cît cititorii nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși.” Mă întîlnesc cu mine însumi prin tot ce a lăsat în urmă. O urmă pe care mai calc și eu din cînd în cînd. Mi-e groază cînd mi se așează în fața ochilor aceste umbre și le compar cu ce las eu în spatele meu. Poezia l-a trăit cum trăiește sufletul un trup. S-a cocoloșit în ideile sale dînd viață unor creații pe care nici Nichita nu și le putea explica. El „dădea mai departe ceea ce primea” cum spusese odată la o întrunire cu prietenii.

Mi s-a părut un om care a iubit viața în toate formele ei, și cu bune și cu rele. Mi-aș fi dorit să-l fi cunoscut. Ușa de la apartamentul său era veșnic deschisă, primea pe oricine și oricînd. Glumea cu toții, rîdea și se bucura de tot ce există. Asculta cu mare interes poeții la început de drum și-i încuraja totodată să nu renunțe la scris niciodată. Întrebat de ce acceptă toții mediocrii, toți neinițiații în taina poeziei (mulți veneau chiar din invidie, din răutate, alții din curiozitate, alții pentru că-l iubeau) spunea „cine știe? dacă un nou Eminescu îmi trece pragul și universul încă nu l-a descoperit?”. Un om cu șapte inimi, „poliglot de limba română”, copil al limbii poetice

„E atât de miraculos că pot să exist, că pot să strâng în braţe o femeie, că pot să beau un pahar cu vin, că pot să plâng sau pot să râd. Miracolul de a fi este atât de mare, încât orice mi se întâmplă mie sau orice se întâmplă cu mine mi se pare că aşa trebuie să fie. Nu mi-a trecut niciodată prin cap vreo nemulţumire. Ar fi trebuit să ma uit la mine şi să spun că ar fi trebuit să fiu altfel de om, sau altul. Dar eu locuindu-mă pe mine însumi mi se pare că acesta este miracolul şi singurul lucru mai trist este că uneori vreau să fiu şi a doua zi aidoma. Şi marele noroc este că niciodată a doua zi nu sunt aidoma.

Cum această zi nu trece niciodată neobservată m-am gîndit să las cîteva versuri. Le-am găsit prin documentele uitate de timp și de vreme. E veche, simplă dar scrisă la moment de bucurie că am avut ocazia să-l citesc și să-l întîlnesc măcar prin ceea ce ne-a lăsat.

Stănescu niciodată n-a murit.

L-am văzut eu. Se naste la infinit.

Un cuvînt să vezi în față

Te cuprinde un dor de viață

 

Te întrebi dacă-i vreo vrăjitorie

Căci sufletul pe loc ți-l îmbie

Cu sensuri și metafore nemaiîntâlnite,

Parcă din altă lume mai veche venite

 

Unde ai și tu acces dacă-l citești.

Doar cu câteva versuri să te ispitești.

 

Gînduri

Copii îngîndurați

„…nu-mi place cînd un copil e îngîndurat; nu-mi place să mă uit la el! O păpușă din cîrpe zace pe jos, nu se joacă cu ea; ține un deget la buze, stă așa și nu se mișcă. E trist, nu-i așa?”

„Oameni sărmani” de Dostoievski

Văd prea des astfel de copii, mai ales din rîndul copiilor care cerșesc. Cînd privești prea mult un copil îngîndurat riști să te schimbi. E un subiect delicat. Să le dai bani, să nu le dai? Le faci un bine sau un rău? Nu cumva îi încurajezi în ceea ce fac? Nu cumva sunt puși de adulți să întindă mîna? Nu cumva e așa și așa? Nu cumva?

Teorile îmi par acum niște motive pentru a scuza sau pentru a justifica indiferența noastră. Găsim cîte o teorie pentru orice problemă. Vorba lui Nichita Stănescu din Getica „în fiecare scorbură era aşezat un zeu.” Te întrebi la un moment dat unde vom ajunge cu aceste teorii. Evoluăm? Spre ce evoluăm dacă le urmăm? „Justificînd orice acțiune printr-o teorie, îți retezi orice șansă la evoluție. Una interioară. Practic, te oprești din a încerca să transcenzi tot ceea ce ești genetic, istoric și sociocultural” spunea bine o prietenă.

Îi înțeleg pe cei care urmează aceste teorii însă eu nu mă mai simt om urmîndu-le. Nu mai vreau să văd copii îngîndurați.

Gînduri

Gunoiul nostru cel de toate zilele

„Feciorul împăratului a dat sfoară în țară că vrea să se însoare cu fata ce-i va aduce ca zestre… tot gunoiul pe care va izbuti să-l strîngă. Și au venit la palat șiruri de fete însoțite de căruțe, saci, roabe și cîte altele, pline ochi de gunoi. A auzit dorința prințului și fata cea harnică. S-a îmbrăcat în pripă și a dat să-și strîngă “zestrea”. Dar oricît s-a străduit n-a reușit să adune decît o mînuță de gunoi cu care a plecat foarte rușinată la curte. Cînd a văzut-o, feciorul de împărat s-a luminat la față. Urmarea? A fost o nuntă ca în povești. Și se prea poate ca prințul și prințesa să mai trăiască și astăzi pe undeva, prin Suedia…

La țară recunoști omul gospodar după felul în care își “reciclează” gunoiul, astfel că ograda și casa strălucesc de curățenie. Lăturile le dă la purcel, cu alte resturi îngrașă grădina, din hîrții face focul, din cîrpe și ciorapi vechi împletește covoare, cu leșia de la rufe spală podelele, din untura arsă sau rîncedă face săpun.”

Cît adevăr spune acest fragment din “Codul bunelor maniere astăzi”. Crescînd pînă la 19 ani la țară înțeleg pe deplin ce înseamnă să fii gospodar. A fi gospodar înseamnă a fi muncitor, chiar si cînd vine vorba de curățenie nu doar de muncile cîmpului și de animale. Fiecare zi de sîmbătă era dedicată curățeniei în curte și în casă. Cum se descrie și mai sus, fiecare gunoi își avea locul și rolul său firesc. Oamenii se pregăteau în acest mod și de ziua de duminică. Părea că l-ar fi așteptat pe Hristos să le calce pragul dintr-o duminică în alta. Nu știau că de fapt chiar ei îl aduceau de la biserică.

La oraș există o nepăsare monstruoasă. Uitîndu-mă în jur mă simt privilegiat că părinții m-au educat de mic să nu arunc pe jos nici coaja de la sămînță iar dacă am intenția asta din cauza lenei (de nepăsare nici nu se punea problema) atunci să mă imaginez în propria casă. Aș mai arunca gunoiul pe jos, în mijlocul camerei?

De multe ori mi s-a spus “dar nu vezi că așa fac toți, ce diferență ai face tu cu una în plus ori în minus?” Eu, singur nu, poate că nu. Dar azi eu, mîine tu, poimîine încă 10 și schimbarea devine realitate. Mă bucur că am reușit să stîrpesc urîtul obicei al unor prieteni de a arunca mucul de țigară oriunde dar și mai mult m-am bucurat cînd am văzut că și ei învață pe alții ceea ce au fost învățați.

Am participat la un voluntariat de curățare a unei păduri din zona Iașiului. Mă gîndeam că e doar o pădure, cîte gunoaie se pot găsi aici? Problema rămîne orașul. Mi-aș fi dorit să am dreptate căci zeci de saci plini de gunoaie s-au strîns dintr-o pădurice… Cum te lasă conștiința să arunci doza de bere prin iarba abia mijită, cum poți fi atît de nepăsător încît să umbrești cîntecul păsărilor cu sticle de plastic, bucăți mari de carton, ambalaje de mîncare aruncate la voia întîmplării? (găsisem pe una data de expirare din anul 2000 iar acest volutariat a avut loc în 2019). Mi-a fost milă de copacul neputincios care a privit-o timp de aproape două decenii.

Gunoiul trebuie împărțit în funcție de material (pe cît posibil) și reciclat. Mai spunea în această carte că în Germania pachetul gol de tigări se aruncă la hîrție, țipla în care este pus, la plastic.

Și o glumă ca să mai îndulcim amarul ce ne sufocă aerul:

“Se povestește că grădina familiei Rothschild, la Ferrieres, era îngrijită de… 150 de grădinari. Odată, văzînd frunze în grădina unui prieten, baroana de Rothschild întrebă dacă le aduceau din Europa Centrală”.

Gînduri

Despre (nesuferita) fericire

Cu cîteva zile în urmă am primit o întrebare aparent banală pe care mi-am pus-o de prea puține ori în viață: tu ești fericit? și m-am blocat. Nu știam la ce să o raportez: material, spiritual, dacă sunt sănătos, dacă am ce-mi trebuie și m-am eschivat să dau un răspuns direct.

Mi-am zis că sunt fericit și că nu sunt fericit. Oscilez mereu. E greu să pui în balanță toate aspectele (ori suntem noi mofturoși și nu vedem că e chiar în fața noastră). Am completat răspunsul destul de sec prin remarca că aș avea cunoștință de cum să o dobîndesc. Cum spunea și Nicolae Steinhardt „dăruind, vei dobîndi”. De ce nu s-ar aplica și în cazul fericirii? Cu cît mai mult o dăruim cu atît mai mult vom „beneficia” și noi de poamele ei.

Pesemne că subiectul a stăruit undeva în subconștient și azi dimineață în timp ce-mi făceam cafeaua m-a lovit cu „Evrika!”. Desigur că nu este răspunsul universal însă mi-a plăcut să gust din ce mi-a copt mintea peste zile. O să pornesc de la un filosof român.

În cartea „Eseuri de duminică”, Constantin Noica scrie cîteva rînduri foarte frumoase „despre nesuferita inteligență” (așa se numește eseul). Noica își arată dezacordul față de oamenii care spun cu o siguranță monstruoasă că cutare e prost, cutare e mai deștept nițel. Vine în ajutorul nostru cu o situație demnă de menționat. Inteligența e pînă la un punct precum frumusețea: „o simplă dispoziție” pe care nimeni nu o are necontenit. E într-o zi mai accentuată, în altă zi mai puțin impunătoare iar femeile știu cel mai bine asta. Dacă îi spunem unei femei „ce frumoasă ești astăzi!” se va simți măgulită, încîntată pentru că știe bine că frumusețea aceea e o calitate de moment, o simplă dispoziție cum spune filosoful. Acum să ne punem în situația în care spunem unui om „ce inteligent ești astăzi!”. Nu doar că s-ar supăra dar s-ar simți de-a dreptul ofensat. Și totuși nu ar trebui.

Nu aș vrea să mă lungesc prea mult cu filosofia încîntătoare a lui Noica însă de aici am tras eu concluzia că și fericirea ar fi „o simplă dispoziție” pe care acum o poți avea, peste un minut o poți pierde.

Și totuși există o excepție, un soi de oameni care nu trec printr-o schimbare continuă de fericire. Cine sunt îndrăgostiții? Cine sunt oamenii veșnici fericiți dacă nu ei? Deci îndemn la iubire ca să nu pierdem fericirea.

pexels-photo-1263986

Gînduri

Lanțul faptei bune

În drum spre casă trec prin fața unui supermarket. Iese din magazin un domn pe la vîrsta a doua cu niște mărunțiș în mînă. Un copil zdrențuros îi întinde mîna dar omul continuă să meargă. Mai merge trei metri după care se oprește brusc, se întoarce și îi dă copilului banii. Gîndul cel bun a biruit cum s-ar spune. Nu-mi aduc bine aminte dacă a dat și un “Doamne ajută!” copilului dar ceva i-a spus.

Din acel moment am mers paralel cu acest domn. Gestul lui milos mă făcu să dau din cap a apreciere. Văd din ce în ce mai rar oameni oferind bani, chiar și o sună neînsemnată. E o nimica toată pentru noi dar poate o pîine pentru altcineva…another day in paradise. Îmi zic că și eu am trecut cam nepăsător pe lîngă nevoiași în ultimul timp. Ce-i acum un leu? Mă decid că voi fi mai atent pe viitor și dacă se ivește vreo ocazie să nu mai stau pe gînduri.

Domnul mai merge 15 metri alături de mine. I-aș fi spus că gestul său a trezit un suflet dar nu apuc căci schimbă direcția spre dreapta și intră în primul “coteț” de pariuri. Gîndul cel pieritor nu renunță și contraatacă.

N-am putut să judec și n-am putut să zic nimic rău. Chiar mi s-a părut total lipsit de interes. Fapta petrecută la metrul zero și-a făcut datoria de faptă bună, adică aceea de a mai pune o verigă la lanț. Sper că voi reuși și eu să pasez lanțul altcuiva de-a lungul plimbărilor mele prin Iași.

photo-1541976844346-f18aeac57b06.jpg

Gînduri

Marin Preda la ananghie

Într-o seară liniștită de octombrie primesc un telefon de la un prieten. Mă invită la un restaurant. Accept propunerea dar cu o urmă de regret. Ceva se schimbare în acest om în ultimele luni, un fel de otravă a trufiei îi curgea prin venele sufletului uscîndu-le de tot. Devenise plin de sine, prea sigur pe viață, pe ce poate, pe ce gîndește și mai ales pe ce are. Aveam multe amintiri frumoase, prăfuite, demult apuse prin colțul inimii și probabil din acest motiv nu am refuzat. Rămăsese ceva din prietenia lui în mine dar din alt timp.

După ce ne-am așezat la masă și am comandat ne-a vizitat o liniște de mormînt. Nimeni nu spunea nimic. Vîntul începuse să adie ceea ce mă bucura pentru că nu mai auzeam muzica (sau zgomotele) de pe fundal. Ca să tai această tăcere l-am întrebat ce a mai citit în ultimul timp. Îmi răspunde că a cumpărat multe cărți luna asta dar nu a reușit să intre în taina lor din cauza stresului de la muncă. I-am răspuns că am cumpărat și eu cîteva cărți luna asta semnate Marin Preda, mai precis, trei romane, o carte de eseuri și alta ce cuprinde alte eseuri, schițe de portret, documente, mărturii, corespondența, file de jurnal, iconografie..etc cu un nume care parcă i-a urmat pașii din umbră „Timpul n-a mai avut răbdare” (cu Marin Preda).

Aude Marin Preda și văd cum o grimasă de scîrbă și doi ochi se dau peste cap parcă căutînd să fugă în stele. Îmi spune că nu citește autori români și că acest Preda îl dezgustă în totalitate. Ceva în mine se aprinsese, probabil dezamăgirea celui mai iubit dintre pămînteni sau descrierea extraordinară pe care o face la despărțirea de tatăl său pe peronul gării sau vorbele frumoase adresate prietenului său Miron Paraschivescu și îl întreb ce a citit mai exact și nu i-a plăcut. Urmează o altă tăcere ca apoi să-mi povestească de cele două capitole din Moromeții care l-au lăsat rece. Din tot ce a scris această somitate a literaturii române el a citit doar douăzeci de pagini adică pînă la genunchiul broaștei și nu asta ar fi problema ci faptul că a socotit că este corect să aibă o idee despre cum scrie autorul. Cu o părere însă tot era dator să rămînă.

În timp ce el vorbea mă gîndeam cum oamenii fac exact la fel dar în alte împrejurări. Cum judecă fără a avea la îndemînă materialul complet, imaginea de ansamblu. Pornind de la ce au trăit ei și pînă la ce cred, devii martor la nașterea prematură a părerii. Prea multe ajung pe lume mai devreme de termen… Am făcut o comparație însă doar pentru mine, pentru trecerea timpului. Ce puteam să mai zic? Cum se poate să citesc patru cinci rînduri dintr-o epopee ca apoi să afirm hotărît că e o scriere ridicolă? Nu, parcă mi-aș încătușa mintea și-aș arunca-o în labirintul lui Dedal.

Și totuși am zis ceva după încercarea lui penibilă de a-mi spune de ce nu-i place Preda “și cu munca cum mai merge?”

Citat-Marin-Preda

Gînduri

O experiență clasică

– O acadea pentru urechi, vă rog!

– Ce vârstă aveți dvs?

– Puțin trecut prin viață,

dar cu o bogată experiență în frumos.

–  Și ce ați dori mai exact?

– Nu prea știu, îmi puteți recomanda ceva?

Dar să nu fie nou.

– Din ce regiune?

– Nu contează.

– Perioada?

– Nici asta.

– Cele mai căutate sunt Amadeus și Beethoven

pentru că gâdilă papila melcului garantat

dar ai putea încerca și un Chopin,

o rapsodie vișinie Porumbescu,

cele 24 de capricii Paganini.

Ca pentru început.

– De ce capriciile ori rapsodia?

– Acestea îmi plac mie. Au precum dulceața de struguri,

ceva dulce-melancolic-alcoolic.

Te simți ca și cum ai atinge lutul din rai.

– O prietenă mi-a spus ceva de… și vă rog să mă scuzați

dacă greșesc. Rachmaninov? Aveți?

– Din Rachmaninoff, tot aceași minunată gamă, mai am doar un concert.

– Sigur, dați-mi tot concertul, vă rog!

– Tot? Dar are în compoziția sa prea mult suflet pentru dvs.

Aveți destule lacrimi ca să-l simțiți? Că sunteți la început…

– Vom vedea. Plătesc pe loc toate minutele necesare.

– Atunci luați un loc. Vi-l împachetez imediat.

Să vă fie spre gânduri aromate

Și sensibilități aparte!

rachmaninoff

Gînduri

Darul lui Dumnezeu

Din universul infinit de iubire a lui Dumnezeu

Adam a primit-o pe Eva,

Cea care avea să-i fie spin,

Cea care avea să-i devină trandafir.

Mult mai târziu,

Din floarea frumoasă a Evei

Avea să vină cea care să-L nască

Pe Fiul lui Dumnezeu

Spre a scoate din groapă rădăcina trandafirului.

Îmi place să cred că femeia e un dar

Din dragostea Celui de sus pentru bărbat

Însă un poet a ținut să-mi adauge:

“Femeia este singurul cadou

care te alege”

34558560_122467518637881_5134061458753060864_n

Gînduri

Despre plecarea în străinătate

Am fost întrebat cu ceva timp în urmă de un prieten bun de ce nu plec și eu în străinătate. De ce rămân aici în loc să merg acolo să câștig bani frumușei și mă mă întorc eventual după vreo cinci ani. Și atunci am tăcut. El urma să plece săptămâna următoare în Italia.

După câteva minute, timp în care a mai descris cât de frumoasă va fi viața lui acolo, m-am întrebat oare cum ar putea fi tradus Eminescu în italiană. Dar în germană, în engleză cum ar suna? Studiind limba italiană am încercat singur să găsesc răspunsul. Cu toată melodicitatea cunoscută a limbii italiene nu am reușit să creez nimic cu același farmec. Lipsea ceva de căpătâi, fundamental versurilor. Ceva ce îi aparține fiecărui popor: LIMBA.

Mi-am imaginat cum ar fi să merg în toate librăriile din Italia și să găsesc „nu credeam să învăț a muri vreodată” sau „suferă și pătimește și-ai s-auzi cum iarba crește” scris doar în italiană. M-ar îmbrățișa un dor de limba română, de țara noastră și tot ce-i românesc de m-aș chirci printre cărți în lacrimi. Pentru unii oameni străinătatea rămâne pur și simplu doar o soluție ce nu poate fi aplicată pentru acest scop.

Înainte să plece i-am oferit un volum mai vechi de Eminescu.

Nu trăiești într-o țară, trăiești într-o limbă. (Emil Cioran)

eminescu-si-marea-unire

Gînduri

Dragă Stănescule,

Ți-am scris în mai multe rânduri dar nu mi-ai răspuns la nicio întrebare. Nu-i nimic. Eu te iert, Stănescule, cu aceași iertare de copil mirat. Nu te grăbi. Ai toată veșnicia în față să-mi răspunzi cândva.

Dacă m-ai întreba ce mai fac, ți-aș răspunde că am rămas cu aceași poftă haină de cuvântul tău. Am încercat și eu. Zău că așa e! Frământările îmi sunt martore. Am încercat să-i dau cuvântului momente ca să-l însuflețesc dar de mine nu ascultă. Nu așa cum ascultă de tine. Unii îmi spun că am mai progresat, alții că îmi bat joc de el, alții că pierd timpul de pomană de parcă orice am face nu tot îl pierdem. Poate o să-l îmblânzesc într-o bună dimineață. Și să vezi atunci ce sens și ce iubire, ce elegie va fi și el. Îți vei fi dorit să-mi întâlnești umbra, pe mine ori pe cuvântul meu. Poate că sunt la fel de naiv ca tine. Visez ori nu visez nu pot spune, dar totul mi se pare simplu. Atât de simplu încât devine prea complicat de înțeles cum mai spuneai tu.

Printre altele, spuneai odinioară că ne promiți un lucru, că n-ai să te mai naști și a doua oară. Pe asta n-o cred nici câinii tăi și nici eu. Te naști de fiecare dată când ți se citeste o poezie pentru că ți-ai pus tot sufletul acolo. Atâta timp cât vor umbla cititori pe pământul ăsta, te naști în continuare prin noi. Mai frumos, mai tomnatic, mai plin de sentiment ca niciodată, așa ca copacul tău Gică.

Să mă ierți și tu la rându-ți pentru că ți-am promis să te nasc zi de zi și n-am reușit decât din când în când. Ce e un azi și ce mai e un mâine la urma urmei?

Precum te-ai obișnuit cu salutul meu de rămas bun, ridic un alt pahar de vin în cinstea și în bucuria pe care ai oferit-o acestui popor drag ție și nouă.

13 Decembrie 1983

Gînduri

Ne naștem, trăim, murim

Mi s-a întâmplat astăzi ca un prieten bun să mă supere îngrozitor, până la modul în care m-am înroșit de furie. Îmi simțeam capul ca un vulcan gata să erupă și să distrugă tot în jurul lui. Fiind însă din categoria oamenilor pe care îi respect mult și vreau să-i țin aproape, am făcut tot posibilul să nu deschid gura, că vorba aceea „când esti nervos,taci”, să nu încep o ceartă pe care s-o regret. Sentimentul de revoltă fierbea în mine. Seara, pe când am ajuns acasă și apele se calmaseră, am meditat un pic la reacția mea interioară. Era omenească, normală dar nu și necesară. 

Acum mă gândesc de ce atâta tevatură? Pentru ce? Trecem prin timp ca fulgul de nea prin iarnă. Trăim atât de puțin și totuși uneori ne lăsăm pradă acestor sentimente ce despart, distrug, separă, orice numai să apropie nu. Nu merită. Nu merită să îmbrățișezi sentimentele ce i-ar răni pe ceilalți, să hrănești acel război al durerii doar pentru a încerca să arăți unde e dreptatea. Ne naștem, trăim și murim. Poate că tot ce lăsăm după noi nu sunt numai bani, averi, lucruri. Poate că putem lăsa și un gând frumos sădit în inima celorlați, un dor, o iubire, măcar o amintire de neuitat…

Gînduri

Speranța – slăbiciune sau putere?

7575936d1db0207995d6890bc1e5b1c9

Cine ar fi crezut că poți da peste un citat atât de frumos într-un desen animat? L-am ales de curiozitate pentru că e cel mai bine cotat desen de pe IMDB, 9,2 mai exact. Își merită toate steluțele.

Acest personaj Iroh e ca o carte plină de citate și sfaturi de viață. Măcar așa copilul mai rămâne cu ceva folositor în căpșor.

Speranța este aici acceptată ca pe o semnificație al faptului că ești puternic, că ai un suflet pregătit să treacă de orice obstacole, să înfrunte orice necaz. Nu este primită ca pe o minciună, o amăgire indusă de noi înșine sau o dorință puternică ca totul să fie bine și atât. E ceva mai mult. Asta mă duce cu gândul și la Cutia Pandorei.

Alte citate care mi-au plăcut:

  1. Sometimes life is like this dark tunnel, you can’t always see the light at the end of the tunnel, but if you just keep moving, you will come to a better place.
  2. It is important to draw wisdom from different places. If you take it from only one place it become rigid and stale.
  3. Pride is not the opposite of shame, but it’s source. True humility is the only antidote to shame.
  4. At my age, there is really only one big surprise left, and I’d just as soon leave it a mystery.
  5. Many things that seem threatening in the dark become welcoming when we shine light on them.
  6. You have light and peace inside of you. If you let it out, you can change the world around you
  7. Sometimes the best way to solve your own problems is to help someone else.
  8. Even in the material world, you will find that if you look for the light, you can often find it. But if you look for the dark, that is all you will ever see.
Gînduri

Despre viața prieteniei

Şi prieteniile îşi au viaţa lor. Durează atât timp cât sunt necesare creşterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povară; nu-ţi mai spune nimic şi nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârşit. Sunteţi acum unul faţă de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauţi alte organisme, alte suflete cărora să vă puteţi deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experienţe de tot felul. O prietenie care durează o viaţă întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obişnuinţă şi atunci e tristă şi neinteresantă. Dar poate să fie şi o „căsătorie spirituală”, un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste graniţele omenescului.

Mircea Eliade

 

Cu câțiva ani în urmă am dat de acest citat frumos a lui nea Mircea. M-am gândit de curând la această viață a prieteniei, din păcate scurtă de cele mai multe ori, și m-am întrebat cât înseamnă? Cât durează această creștere? Un an, un deceniu? Depinde oare de cum gândim sau de circumstanțe cum ar fi distanța, faptul că ne facem o familie și punem prietenii pe un loc secund?

Din experiența mea am observat un lucru. O prietenie crește până când unul din cei doi este supus unei schimbări mai mari și nu tocmai morală. Ori una care te afectează. De acolo se pune un zid, un punct. Urmarea este stop cardio respirator. Se încearcă resuscitarea prieteniei un timp până când intră în comă. Simți că ai avut un lucru în comun și l-ai pierdut. Suferi că nu mai este. Te îndepărtezi și cauți oameni cu care ai acel lucru în comun. La fel și în cazul celeilalte persoane.

Ce este frumos într-o schimbare în bine este că bucuria este împărțită. Nu poți spune “mă simt afectat că un prieten a reușit să renunțe la fumat” decât dacă ești idiot; mă bucur pentru el. Însă invers ar fi diferit. Prietenul X își oferă plămânii pe tavă acestui viciu. Îl înțelegi și îl accepți dar simți că un fir roșu s-a rupt iar acel lucru în comun nu mai există: faptul că amândoi erați nefumători. Acesta e doar un exemplu din viața mea.

Cineva spunea că o prietenie începe cu “Aaa, și tu?”. Gusturi în comun. Un sportiv va evita cel mai probabil să aibă de a face cu un bibliotecar având în vedere că sunt extreme și subiectele nu ar fi prea bogate sau la fel de interesante pentru amândoi (există și excepții, desigur!).

Ne schimbăm.

kevin-gent-219197-unsplash

Gînduri

Despre copii

„Există un întreg proces de „infertilizare socială”. Tinerilor le e transmis, mai mult sau mai puțin voluntar, mesajul că un copil e „scump”. Adică îți ia tot:

  • banii (că ai o grămadă de lucruri de cumpărat)
  • timpul (că toată ziua stai numai cu copilul)
  • libertatea (că nu mai stai „ca pe vremuri” să faci ce vrei și când vrei)
  • viața (că acum ai o responsabilitate și nu te gândești la ce îți place)

Ei bine, da, un copil îți ia multe, însă nu ceea ce crezi:

  • îți ia egoismul (nu ești buricul pământului, ești capabil de a-ți directiona atenția și spre alte ființe)
  • îți ia prieteniile de fațadă (nu mai ai timp de socializare fără fond, înveți să apreciezi prieteniile constructive)
  • îți ia lenea (da, e incredibil cât poți să te joci ca adult)
  • îți ia inima cu totul (iubirea nu se poate împuțina, ea crește exponențial)

Un copil nu e „scump”, are nevoie de brațele părinților, sânul mamei și un locșor în pat.

Un copil nu îți ia viața, ci ți-o împlinește.

Un copil e cel mai bun trainer pentru dezvoltarea personală.

Și mai frumos, cu fiecare copil în parte descoperi noi valențe ale propriului suflet.”

 

Un adevăr care în opinia mea îl accepți cu timpul sau mai bine zis cu maturizarea. Problema e că opiniile contra sau cele în care ești îndemnat să ” îți trăiești viața acum cât mai poți” de parcă acel copil vine la pachet și cu un sistem anti-distractie inclus, amână amână și cu timpul uiți că există și o parte deosebit de frumoasă. Cu câțiva ani în urmă spuneam exact aceleași lucruri care acum mi se par chiar stupide. Lucrurile s-au mai schimbat. Probabil și din cauza faptului că am avut ocazia să stau cu un copil o perioadă de timp și în felul acesta am văzut cu propria inimă că până la urmă nu e așa rău, că nu sunt chiar acei monstri „flămânzi după energia, timpul și viața ta” cum îți imaginezi. Este într-adevăr o mare responsabilitate dar în același timp și una plină de dulceață, de parcă ai fi răsplătit pe loc, în timp ce muncești.

Textul de mai sus nu știu cui îi aparține. S-au punctat câteva aspecte pe care mulți nu le mai recunosc. Suntem egoiști și ne gândim numai la noi…

 

photo-1533963559491-bc54dc50755f

Gînduri

Despre frumusețe

„Te miri cum frumuseţea ne dă iluzia deplină a binelui. Când o femeie frumoasă îndrugă prostii, o asculţi şi nu-i observi prostia, și tot ce-ţi spune ţi se pare inteligent. Vorbeşte şi se poartă oribil şi tu vezi în asta ceva drăgălaş. Dacă însă nici nu spune prostii, nici nu face lucruri urâte şi mai e şi frumoasă, te convingi numaidecât că e un miracol de deşteptăciune şi de moralitate.” – Lev Tolstoi

Iluzia secolului nostru. Cum vine asta oare? Adevărat este dar de ce? Pentru că punem oare prea mult accent pe frumusețea trupului și n-o căutăm pe aceea a sufletului? Sau poate modul nostru de a percepe frumusețea este greșit? Poate e vorba de valori? Și mărul din copac poate să strălucească de culori frumoase dar să fie plin de viermi înăuntru.

Vrem nu vrem tot mai cădem în capcana asta din când în când.

RD4

Gînduri

Poezie și proză

În ultimele luni am început să citesc mai multe cărți concomitent ceea ce pentru mine creează încă un mic disconfort. Acum pe lângă romane citesc și volume de poezii. De obicei încep o carte și nu mă las până nu ajung la ultimul punct. Dacă am început o treabă eu zic să o duc până la capăt. Așa mă motivez să aleg cărți bune, să mă informez bine înainte si cred că e un fel de auto pedepsire în caz că aleg o carte „de duzină”. Cum am mai zis undeva, viața e prea scurtă pentru cărți slabe.

Până acum de un lucru sunt sigur. Mi-am dat seama că durează mult mai mult decât m-aș fi așteptat să citesc o carte de poezii decât un roman. N-am terminat de la cap la coadă niciun volum de poezii. Am citit doar pe sărite indiferent de autor. Mă gândesc acum că poate ar fi fost chiar un pic chinuitor să încep doar o carte și aceea să fie un volum de poezii. Sunt genul de cititor căruia îi place să dea atenție oricărui detaliu, oricărui cuvânt.

Explicația la ceea ce spuneam în paragraful de mai sus este următoarea: poezia creează o stare de contemplare și te trimite pe aripile meditației. După ce citești o poezie în 50 de secunde, este posibil ca apoi să mai petreci vreo 5-10 minute cu ochii ațintiți în tavan încercând să înțelegi nemurirea sufletului. Dacă crezi că nu ești capabil să îți dai seama singur de ceea a încercat să spună autorul, îți creezi propriul tău film. Adică aduci o interpretare din experiența vieții tale și o transpui în poezia din fața ochilor.

Pe de altă parte la un roman se întâmplă mai rar să te oprești si să meditezi pentru că conține și multe descrieri, caracterizări pe care le trecem cu vederea. Le frunzărim cum s-ar spune. Desigur că sunt și excepții, pe care le îmbrățișez cu cel mai mare drag. Citind Dostoievski și Hermann Hesse (până acum foarte puțin din păcate), mi s-a întâmplat acest fenomen foarte des. Să citesc câteva fraze și să mă opresc. Să mai citesc câteva fraze și iar să mă opresc. Trebuia o pauză de gândire de parcă procesorul era supra-încărcat altfel riscam să pierd tot firul. Geniile.

photo-1513270327160-516b92ed40e9

Gînduri

Jocul de Marius Iordăchioaia

„viața este un dar al lui Dumnezeu

dar lumea ți-l ambalează

așa încât majoritatea oamenilor își petrec

toată viața

despachetându-l.

 

fiecare hârtie strălucitoare

în care este învelit

îți propune să continui jocul

după regulile scrise

de ea

 

mai întâi dezvelești darul

de hârtie creponată a copilăriei

apoi de posterele adolescenței

de fotografiile de vacanță ale maturității

 

apoi cu mâini tremurânde

hârtia cenușie și aspră,

mirosind a sărăcie și medicamente,

a bătrâneții

 

când vine timpul să dai la o parte

ultimul ambalaj al darului

nu mai ai putere

 

așa că vine

să te ajute

 

moartea…

 

de această nespus de crudă și

absolută farsă

nu scapă decât

cei ce-L cheamă pe Hristos

să le desfacă darul

 

numai iubirea Lui

e tare ca moartea

 

numai El îți desface cadoul

pentru a ți-l oferi

nu pentru

ca să ți-l ia…”

Păcat că acest om (nu mi se pare tocmai corect să-i spun scriitor pentru ca aceste rânduri sunt mărturisiri, mici spovedanii) nu este mai cunoscut printre noi. Pentru cei care se simt pierduți aceste rânduri pot deveni mici cărări către un răspuns.

IMG_0839

Gînduri

Zmeul înfrânt

Era o zi înnorată de iunie. Dar ăsta era cel mai neînsemnat detaliu pentru că sărbătoream cu toții o zi importantă. Orice vară vine cu lacrimile sale curgând zile întregi pe obrazul cerului dar în acea zi lacrimile erau de bucurie. O zi frumoasă pentru țara noastră;  ziua în care s-a născut limba română și asta era de ajuns ca totul să fie plin de soare în sufletele românilor.

Am avut în acea azi un sentiment de viață minunat și asta într-un moment foarte neașteptat. O căldură interioară și bucurie că iubești, că poți să vezi, să te bucuri, un amalgam de sentimente amestecate în toate culorile, ce să mai adaug. Precum Thomas Mann, care nu putea descrie muncile ghenei prin gura necuratului în “Doctor Faustus”, în același mod nici eu nu îl pot descrie decât folosind cel mult câteva metafore și simboluri.

Mergeam pe strada puțin umedă privind atent la trotuar ca nu cumva din greșeală să las vreo familie de melci fără un membru. Ajung pe un pod și privirea mi-e furată de cum a crescut iar Bahluiul. Ori de câte ori crește eu stau și mă mir. Mi se pare un fenomen straniu cum se poate observa așa limpede diferența de cum era acum câteva zile, când pietrele se arătau tăcute la fundul apei și acum, când aproape un metru în plus de apă acoperă și scurgerile mici din plăcile laterale. Desigur că mă opresc pe pod să admir totul încetul cu încetul, fără graba mersului.

Aici începe minunea. Undeva pe partea dreaptă a râului, o mama și fetița sa. Memoria a facut apel imediat la doua persoane dragi însă nu despre asta este povestioara. Obiectul jocului. Mama ținea în mână un zmeu. Un zmeu de hârtie ca cel din copilăriile noastre. Doamne, ce imagine, ce bucurie. Mi-am zis că mi-ar fi plăcut să fiu pictor ca să pot imortaliza imaginea și pe hârie, nu doar în memorie. O fotografie nu s-ar fi potrivit și se va înțelege în ceea ce urmează să spun de ce.

Vântul gâdila zmeul la fiecare 2-3 secunde. Fetița era toată un zâmbet. Zmeul zbura odată cu ea iar mama se bucura de bucuria ei. Mi-am zis că Făt-Frumos a biruit din nou însă nu în fața zmeului de hârtie (pentru că acesta era evident din neamul zmeilor buni la suflet) ci în fața zmeului virtual. Inamicul numărul unu al copiilor din zilele noastre. Nici telefonul, nici tableta, calculatorul și nici măcar vremea instabilă, când de obicei oamenii rămân în fortărețele triste urmărind cu ochii obosiți zeci de episoade din seriale nu au putut răzbate în fața zmeului de hârtie. Ce zmeu mare și frumos! Ce bucurie. Parcă aș fi vrut să merg la ei, să-i rog să mi-l împrumute și mie 5 minuțele, să-i desfac și eu aripile, să redevin și eu copil alături de ei. Simțeam că o poză virtuală ar fi însemnat să distrug toată imaginea… nu mai spun nimic.

Felicit mămica care a ales să ofere fetiței sale un zmeu adevărat și nu unul din desene.

tumblr_kuu1dxcu301qztsrto1_500_large

Gînduri

Focul iubirii

Nu mai rețin dacă următorul paragraf a fost scris de mine sau nu. L-am găsit în folder-ul meu cu gânduri, însă până la urmă important este să înțelegem ceva la sfârșit.

Există un foc al iubirii și al rugăciunii, dar există și un foc al păcatului şi al patimii. Primul este aprins de Duhul Sfânt și aduce în inimă o căldură optimă și o desfătare sufletească iar cel de-al doilea este aprins de demoni și aduce o fierbințeală care arde sufletul și îi produce chin și tulburare.

„Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” Luca 12,49

N-am putut să nu mă gândesc la ceea ce numim noi „îndrăgostire” când am citit cuvântul „fierbințeală”. Problema a trebuit să fie pusă un pic la murat în mașina meditației. Cam cu șașe luni în urmă am ajuns la concluzia că a fi îndrăgostit nu este nimic rău în sine, scopul fiind cel de a te avertiza că acea persoană îți este foarte dragă, însă devine o cădere când ne lăsăm copleșiți și refuzăm să ieșim din cercul patimii, fiind convinși până în măduva oaselor că e real, că e dragoste. De asta și trece după o perioadă atât de scurtă, de dragoste mare ce e.

Adevărata îndrăgostire am aflat-o întâi citind un articol scris de un părinte unde explica că paradoxal, îndrăgostirea adevărată survine după ce iubim, deci după o bucată de timp. Și cel mai plăcut lucru e că spre deosebire de cea pe care o credem noi a fi „îndrăgostire”, acesta nu te mai lasă. Nu are timp, o lună, două, trei. Rămâne ca o stare permanentă de liniște interioră și sentiment că Dumnezeu este pe aproape, că lucrează cu meșteșug prin cei doi.

În concluzie, cred că trebuie să fim cu mare băgare de seamă când simțim că ne „îndrăgostim” pentru a nu ajunge la chin. Îl iau ca pe un avertisment venit de undeva că acel om îmi este drag și punct. Putem spune că e primul obstacol spre o îndrăgostire adevărată, pasul 0.

Că tot citisem minunatul „Faust” a lui Goethe zilele trecute, am dat peste o poezioară tare drăguță și plină de tâlc 🙂

 

„Ce faci Catinco, pe la poarta

Drăguțului în zori de zi?

Ca fată el te ia-n primire,

Ca fată însă n-ei ieși.

 

Bagă de seamă, când iubești,

La poarta mândrului nu sta.

De s-a făcut, atunci adio

Și noapte bună, fata mea.

Bagă de seamă că e hoț

Drăguțul tău – nimic nu-i da,

Iubește-l, dar nimic nu-i da

Făr’ de inel la mâna ta.”

Acrylic Painting | Handprint Soul for Landscape Acrylic Painting Ideas

Gînduri

Amintiri de Paști

De cum am coborât treptele, un albastru imens mi-a cuprins privirea. Soferul se grăbea să-mi ia bagajele de la spate și a trebuit să-mi închid o clipită ochii ca să mă pot întoarce spre spatele microbuzului. Ce se întâmplă cu tot oceanul ăsta ceresc, Doamne? Nu era urmă de nori. Albastru era la el acasă. Se simțea în largul lui. Vedeam totul. Puteam să-l cuprind cu o singură privire fixă, fară să rotesc capul. Atunci mi-am spus în gând că sunt ACASĂ. Niciun bloc gri și urât, niciun supermarket care să altereze imaginea Creatorului. E perfect, e cerul copilăriei după care tânjeam de atâta timp. Trebuia să îl admir. Dacă ar fi existat doi sori, unul la răsărit și altul la apus, i-aș fi putut cuprinde pe-amândoi. Ce dezmierdare pe suflet, ochi, sentimente. În ultima mea zi acasă, tot acest cer m-a ținut cu sufletul îndreptat spre el.

Îi spun mamei că se aud păsările. Gata cu zgomotul mașinilor, al manelelor și al înjurăturilor. Îmi face apoi semn spre cer și îmi aduce aminte că nu sunt orice fel de păsări. Sunt rândunelele care au plecat toamna trecută în țările cu soare vesel și s-au întors unde le e inima. Îmi place să cred că s-au întors de prea mult dor. Casa mamei au binecuvântat-o demult cu un cuib și multe generații de minuni cu gura căscată după un viermișor am văzut. E casa lor, construită, rămurică cu rămurică. Cum să nu le fie dor de ea. Și nouă ne este în fiecare an dor de ele. Până și pisicile din curte le așteaptă cu nerăbdare dar nu știu să vă spun dacă din iubire sau pentru o vânătoare. Zboară mult în jurul casei și când obosesc aterizează cu gheruțele pe câteva fire, mult prea departe de iubirea neastâmpărată a pisicii, și încep a cânta despre călătoriile lor. Noi suntem prea ocupați cu grijile și mâncarea ca să fim atenți la ele. Totuși nu se supără. Mâine o pot lua de la capăt. Am deprins odată, în timp ce priveam la soare, o frântură din balada lor. Spuneau că o casă nu este un loc ci un sentiment. Iar sentimentul le-au ghidat ca un GPS dar cu mult mai avansat decât al nostru și vechi de când e lumea, spre un loc. Casa noastră.

În această noapte de Paști a anului 2018, s-a întâmplat ca eu să fiu pus să bat toaca. Acolo, pe o colină mai îndepărtată, pesemne că Dumnezeu a vrut ca eu să descopăr și mai mult din taina creației Lui. Cerul și rândunelele m-au dat gata dar stelele m-au făcut knock-out. A fost cireașa de pe tort a anului. Departe de lumea dezlănțuită, de orice lumină artificială, noaptea dansa printre noi iar stelele păreau a fi niște spectatori tăcuți, respectuoși, fără să scuipe semințe sau să bea bere la pet-uri. Am ridicat privirea și am împrumutat din tăcerea lor. Uneori cuvintele nu-și au rostul. A fost un moment de uitare a existenței. Nu poți să reacționezi. Privești și pui în cutia cu amintiri. Nu tot ce ai trăit are dreptul să ajungă amintire. Există acea esența de suflet care decide când este momentul potrivit. Stelele mi-au oferit acel concert al luminilor ce a fost transfigurat într-o fracțiune de secundă într-o amintire vie.

Gînduri

Răbdare

Trăia odată o baba și un moș. Baba avea o fată din prima căsatorie iar mosul un băiat. Baba îl ura foarte tare pe băiatul din prima căsătorie a moșului și-i voia numai răul.

Avea baba aceasta o vițică fermecată. Pentru că băiatul moșului o iubea, bătrâna i-a pus gând rău ca s-o omoare. Vițica a simțit și i-a spun băiatului:

– Ai grijă, baba are de gând să mă omoare într-o bună zi. Dar nu te întrista. După ce nu voi mai fi să-mi iei cornul ăsta drept pentru că e fermecat și vei vedea că îți va aduce mult bine în viață.

Baba până la urmă taie vițica iar băiatul se îneacă în plâns. Era distrus sufleteste dar i-a rămas cornul. Și-a adus aminte că trebuie să sufle, și-a suflat. În acel moment au apărut 300 de vaci pe câmp. S-a veselit băiatul de minunea ce-o adusese cornul fermecat și se gândea în sinea lui cum le va aduna el singur pe toate.

A venit atunci dracul și a zis:

– Las’ că te ajut eu să aduni vacile dar cu o singură condiție. Doar dacă promiți că nu te vei căsători și vei fi al meu.

Cu trecerea timpului a uitat promisiunea. A crescut mare și s-a hotărât să se căsătorească. În ziua nunții a venit dracul zicând:

– Am venit să te iau.

Mireasa, o fată frumoasă ca-n povești, nu înțelegea ce se întâmplă iar dracul mai adăugă:

– Pentru că avem un contract și trebuie să-l iau.

Erau disperați. Nu știau ce să mai facă. Toată lumea rămase împietrită. Nimeni nu spunea o vorbuliță. Până la urmă, o promisiune e o promisiune și trebuie respectată. Tănărul de odinioară ce făcuse legământul nu găsea nici o soluție și se gândi că numai o altă minune, precum cea de atunci cu vacile, îl mai poate scăpa de drac. Și în acel moment de tăcere absolută, o voce subțire se auzi de pe masă. Era pâinea care îi zise dracului:

– Te rog să mă asculți. Eu am fost un bob de grâu. M-au băgat sub pământ și a venit gerul, frigul și am răbdat, rabdă și tu. Și am ieșit spre lumină primăvara și au venit ploile, vânturile și am răbdat, rabdă și tu. Și a venit căldura si m-a ars iar apa îmi lipsea și am răbdat, rabdă și tu. Și m-au secerat tăranii și m-a durut și am răbdat, rabdă și tu. Și m-au luat cu furcile și m-au băgat în căpițe. Caii m-au calcat în picioare, m-au dus la moară și m-au strivit și m-au băgat în cuptor. Am răbdat, rabdă și tu.

Și-i mai spune dracului:

– Rabdă, rabdă, rabdă, rabdă, rabdă, rabdă, rabdă, rabdă, rabdă, și de la atâta răbdare dracul a plesnit.

Gînduri

Nemurirea

Țăranul, la masă, înconjurat de bogăție, îmbrăcat în aur și în tot ce își putea dori și undeva, într-un colț, un nenorocit îmbrăcat în zdrențe pe care scria Fapta Bună.

La un moment dat vine moartea și spune:

-Trebuie să mergi!

– Cum să merg eu acum, spuse țăranul. În plinul vieții mele tu vrei să mă iei. Obraznico!

– Nu sunt obraznică, sunt necesară, trebuie să pleci acum.

– Nu, nu, nu…

– Ba da, o să pleci!

Dându-și seama țăranul că nu are nici o șansă a început să plângă și să o roage în genunchi ca măcar să ia pe cineva cu el pentru că îi e frică acolo unde îl va duce. Să fie măcar însoțit de cineva. Moartea s-a învoit și a acceptat. Atunci a alergat tăranul într-un suflet la curaj și i-a zis:

-Însoțește-mă! strigă tăranul. Dar curajul a lăsat privirea în pământ.

– Este pentru prima oară când n-am curaj. Nu pot…

Apoi a mai alergat ce-a alergat și s-a dus la bogăție.

-Însoțește-mă tu! i-a poruncit el.

– Nu pot să plătesc moartea, fu răspunsul bogăției. Mi-e frică…

În cele din urmă s-a dus la frumusete și a rugat-o cu lacrimi să-l însoțească.

-Eu pălesc în fața morții, nu pot… îi răspunse și ea.

În acel moment, s-a sculat acel omuleț mizerabil și i-a zis:

-Las’ că vin eu cu tine. Era Fapta Bună.

Fapta Bună este nemuritoare.

pexels-photo-913215

Gînduri

Copacul numit Gică

„N-am avut de treabă şi întorcându-mă mai târziu acasă, l-am scărpinat cu unghiile pe coajă pe Gică. Măgarul de copac numit Gică m-a luat în serios şi brusc vrînd-nevrînd a început să facă parte din mine însumi.
Dacă nu încep printr-o glumă, nu se înţelege nimic din prietenia mea cu Gică şi din prietenia lui Gică cu mine. invitasem o distinsă doamnă, şi ceva nu era la locul său. Până când, deodată azvârlindu-mi vederea peste balcon, l-am văzut pe Gică, mai mare peste cei zece copaci ai lui, care fojgăiau şi frunzăreau, pe măgarul de Gică solemn şi ţeapăn uitându-se verde şi fix la mine. Îi era frică că nu m-aş fi purtat după rang. În gândirea lui de copac nu avea încredere în gândirea mea de om. Ce mai, m-a luat sub protecţia umbrei sale, indiferent dacă răsare soarele sau nu, indiferent dacă luna este ca o seceră turcească sau ca o mămăligă albă.
Gică este un copac gelos.
M-a pus dracu de l-am scărpinat pe scoarţă într-o seară şi nu mai scap de el defel.
Venise la mine într-o zi o distinsă doamnă. Din pricina principialităţii lui Gică, nici mâna nu am apucat să i-o sărut. Gică este un copac gelos. Excesul de grijă pe care îl are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uită la mine mirat, că sunt om, nu mă lasă în libertatea mea.
N-avui treabă! Cine m-a pus să-l scarpin pe scoarţă când singuratic am venit acasă?”

Nichita Stănescu

 

Mi-am adus aminte de nucul din fața casei. E doar cu câtiva ani mai mare ca mine dar în înțelepciune mă întrece mereu. Dacă mă gândesc bine, nici nu-i de mirare la câte discuții filosofice a purtat cu rândunele, cu ciorile venite să-i fure din copii, cu zăpada și ploile din vară. Știe anotimpurile pe de rost. Cred că furnicile îi sunt prietenii cei mai apropiați. Îl apără de dăunători și chiar îl bandajează dacă e cazul. Odată, în copilărie, i-am fost și eu tovarăș bun de glume…

Gînduri

Povestea celor trei copaci

„Erau odată într-o pădure trei copaci. Fiecare dintre ei avea pentru sine un vis, o viziune despre viitor. Fiecare copac din povestea noastră nu numai că a dobândit ceea ce visase și râvnise, ci fără de asemănare mai mult! Totuși, nu în modul în care și-au închipuit ei și au plănuit.

Primul copac își dorea să fie învrednicit cândva să devină un cufăr de preț, sculptat și cioplit frumos, care să poarte înlăuntrul lui o comoară de mult preț. Aceasta era viziunea și visul lui.

Al doilea voia să fie învrednicit să ajungă, grație mâinilor unui bun constructor de corăbii, o mare corabie puternică și frumoasă, maiestuoasă, care să poarte împărați și înalți dregători, să ducă în călătorii persoane „înalte”.

Al treilea copac a zis că singurul lucru pe care l-ar vrea ar fi să devină cel mai înalt copac din pădure și cel mai puternic, așa încât oamenii care vor vedea înălțimea lui pe vârful dealului să se gândească la cer și la Dumnezeu.

Anii au trecut. Și lucrurile au luat o altă întorsătură. Au venit tăietorii de lemne.

Și au tăiat primul copac. Și în timp ce el plănuise și dorise să devină un cufăr de preț, sculptat frumos pentru a conține comori, tăietorul de lemne a făcut din el un biet vas pentru tainul animalelor, ce mai… o iesle pentru paiele dobitoacelor.

Al doilea copac, care voia să devină o corabie impunătoare pentru călătoriile împărătești, a devenit o corăbioară de pescuit pe care niște pescari săraci și-au agonisit-o pentru pescuit.

Al treilea copac, care voia să devină cel mai înalt din pădure, a fost tăiat de un dulgher care l-a depozitat în hambarul său.

Alți ani au trecut și copacii, dezamăgiți de cursul pe care l-au luat evenimentele, au uitat până și de visurile lor…

Totuși, într-o seară, un bărbat și o femeie au venit să înnopteze în staulul unde se găsea ieslea aceea de lemn. În staul, femeia născu un băiețel pe care l-a așezat în ieslea făcută din primul copac. Erau Iosif și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, iar în iesle au pus nu doar diamante și podoabe aduse de cei trei magi, ci pe Însuși Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru noi. Iată că această iesle a fost învrednicită să primească înlăuntrul ei Comoara Comorilor, pe Însuși Dumnezeu!

În micuța corăbioară – făcută din al doilea copac – după mulți ani au intrat niște pescari. Unul dintre ei, ostenit, S-a întins să doarmă. Au ieșit în larg, la pescuit. Și s-a stârnit mare furtună. Biata corăbioară nu era destul de puternică să țină piept vântului și să înfrunte valurile. Atunci, ceilalți pescari L-au trezit pe Cel Care dormea. Și atunci Acela S-a trezit. Și a certat marea furtunoasă: „Taci, liniștește-te!”. Pe mare s-a făcut îndată pace… Era Însuși Hristos, însoțit de ucenicii Săi, pe lacul Ghenizaret. Cel de-al doilea copac, care își dorise atât de mult să devină o corabie mare, care să poarte prin lume dregători înalți și împărați, a fost învrednicit să-L ducă pe Împăratul Împăraților, pe Însuși Dumnezeu și pe „dregătorii” Lui – Apostolii!

Al treilea copac, care era pus la uscat în hambarul dulgherului, a fost luat într-o zi și au făcut din el o cruce înaltă. Iar pe această cruce L-au răstignit pe Hristos. Acest copac a devenit mult mai înalt decât visase el vreodată. A ajuns până la Ceruri și L-a purtat pe Dumnezeu! A devenit, cum spunem noi într-un tropar, „deopotrivă cu Cerul”.

În final, fiecare copac din povestea noastră nu numai că a dobândit ceea ce visase și râvnise, ci fără de asemănare mai mult! Totuși, nu în modul în care și-au închipuit ei și au plănuit.

Această poveste ne spune:

Nu știm care este voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi… Trebuie, totuși, să nu uităm niciodată: ceea ce ne pregătește Dumnezeu este întotdeauna de mii de ori preferabil și mai de folos pentru noi.

Noi trebuie să visăm. Pentru bine. Deopotrivă, trebuie să nu uităm că adeseori lucrurile nu au evoluția pe care am dori-o noi și că Dumnezeu rânduiește și împlinește toate mai bine decât ne-am putea noi închipui.

Să avem credință și încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu!”

Fără cuvinte…

Gînduri

Rău de frumuseţe

„Nu spun că a fost un noroc
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.

Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poţi.

Mie mi s-a dus viaţa,
ţie ţi s-a dus norocul.

Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.”

(Nichita Stănescu)

Nu poți să citești poezioara asta și să nu tresari cu un gând, cu un sentiment, cu o privire chiar și cu o amintire…

pictura_zilei

Gînduri

15 Ianuarie 1850

În urmă cu un an ți-am scris câteva rânduri. Nu multe dar pline de vibrație, tristețe că ai trăit așa puțin și fericire că ai fost printre noi, românii. De data asta îți scriu de bucuria nașterii tale. Spuneam atunci următoarele lucruri:

Acum simt că nu pot să citesc oceanul de poezie lasat în urmă din cauza fricii. De frică că n-o să-l înțeleg. Simt că trebuie să fiu pregătit întru-un fel, atât spiritual cât și intelectual pentru a putea ajunge la înțelesurile sale.

 

Va veni o zi când voi mușca din poezia lui ca dintr-o felie de pâine cu gem și să vezi atunci ce nesătul voi deveni.

A trecut ceva timp de atunci. Multe frunze ale gândului meu și-au schimbat culoarea devenind mai aprinse de viață. Am aflat că nu ai lăsat chiar un ocean de poezie, activitatea ta cea mai mare fiind îndreptată mai mult spre redacție, la ziarul „Timpul”. Cineva spunea „Eminescu a fost și poet” și bine zicea. Totuși ce face aceste poezii atât de minunate, pline ochi de mirare? Cum spunea un mare admirator de-al tău, Nichita Stănescu, care ți-a dedicat chiar și o poezie extraordinar de frumoasă, poezia ta este atât de fermecătoare pentru că „mulți se regăsesc în ea, mulți pot trăi prin ea”. Nu doar că îi dau dreptate acestui poet cu chip de înger dar de vreo cateva luni am început chiar și eu să intru în pielea poeziei tale. Cum a dispărut acea frică că nu te-aș înțelege? Prin suferință. Am început să-ți înteleg durerea eternă care până în ultima clipă din viață ți-a devorat sufletul ca un vierme, petic cu petic.

De-a lungul timpului s-a împrietenit cu tristețea, chinul și tortura interioră sperând până în ultima clipă la fericire. Dar el nu știa că a intrat pe ușa lumii cu un privilegiu oferit doar unora dintre noi. Geniile au scutire de la medicul divin de acest moft numit fericire. Lucru care i-a întărit dragostea și mai tare. Nu căuta nici fericire, nici bani, nici faimă sau recunoștință. Mâna frumoasei Veronica îi aducea cele mai frumoase daruri de pe pământ. Dorul, înstristarea și singurătatea i-au inspirat în momentele de cumpănă versuri ca acestea de mai jos :

„Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu știe.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi și blonde plete?

Cu o suflare răcorești suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârșit durerii… vin’ la sânu-mi.”

Anul acesta sunt pregătit să mușc din poezia dar și din celelate bunătăți ale tale. O să trec pe la teiul tău din când în când să-i mai recit câte-o poezie, să i se mai ducă dorul de tine. Sper ca va avea bunăvoința să asculte și ale mele doruri, mai ales că unul dintre ele a stat chiar sub umbra lui într-o zi călduroasă de Mai. Își va aminti el sigur, purtam acea cămasă cusută cu albatrul cerului. Mă prindea bine.

În încheiere nu pot să nu aduc aminte de basmul scris de Geo Bogza. Poate că nu e tocmai un basm, o fi căzut din cer, cine știe, că prea pare a fi adevărat.

„Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.

Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:

– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.

– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!

Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus sî doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.

A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.

Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.:

– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!

– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.

– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.

– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?

– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.

– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.

Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”

Cine n-a vărsat o lacrimă pentru Eminescu, nu-i român.

Eminescu_Mihai_

Gînduri

In essenza innamorato di immensa

Momentele când te regăsești foarte bine într-o poezie, într-o melodie, într-o persoană sunt minunate. Alungă sentimentul că ești neînțeles sau singur. Îți aduci aminte că nu ești primul om pe pământ. Cu mulți ani, decenii si chiar veacuri în urma ta au trăit alții care au simțit exact ce nu poți tu descrie acum. Mai îndulcește durerea. O mai omenește și mai lasă din mână tăișul. Poate e și ea înduioșată.

Youtube: Emeric Imre – Noapte de unul singur

Emeric Imre – Noapte de unul singur

Versuri: Adrian Păunescu

„Aud un pian prin zăpezi cristaline

Și nu sunt cu tine, vai nu sunt cu tine

Chopin – un concert de pian oarecare

Și calea e lungă și noaptea e mare.

 

De iarnă mă satur, de plânset te saturi

Iubiri între noi în o mie de paturi

Și primăvăratec ninsori mai sfâșie

Voalul miresei în noaptea târzie.

 

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere.

 

In essenza innamorato di immensa

 

Se-aud ciudătenii și fiare în noapte

Și ninge himere și ninge cu șoapte

Mi-e dor ca de propria-mi copilărie

De tine – aceea ce n-a fost să fie.

 

Iar dacă ai fi dintr-o dată cu mine

Mi-ar fi totul altfel și nu mi-ar fi bine

Sunt fumuri pe case, iubiri sunt în case

Și cerul a fum si-a păcate miroase.

 

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere.

 

In essenza innamorato di immensa

 

Pendula ca ștreangul de moarte e gata

Se mișcă de parcă mă strânge cravata

Ma târâi pe coate, te caut pe pernă

Și noi ce spuneam că iubirea-i eternă.

 

Și uite ce grabnic se-arată și trece

Și sângele-n rana lovită e rece

Aud un pian, un Chopin de departe

De care n-am parte, de care n-ai parte.

 

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere.

 

Asa cum acum când ești dusă departe

Bufnește-un pian prin ulucile sparte

Și-o luna roscată însângeră plopii

Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii.

 

Și cad în genunchi lângă focul ce moare

Și vreau să-l intreb de mai e vreo scăpare

Și el îmi răspunde cu-n sclipăt spre ușă

Și-mi lasă în palme o caldă cenușă.

 

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere

Te-aș cere-napoi, însă n-am cui te cere

Și restul e numai Chopin și tăcere”

 

In essenza innamorato di immensa

In essenza innamorato di immensa

 

 

Gînduri

Viața

M-am întrebat „Cum pot schimba viața cuiva în bine?”

Din experiență vă zic să nu încercați să schimbați viața unui om dacă nu o cere iar dacă o cere să-i stați aproape și să-i dați reperele autentice. Un om poate fi adus pe linia de plutire atunci când reperele sunt autentice. Să-i dăm credința, să-i dăm niște modele.

Câți ani ai? 23? 26? Acum 50 de ani la vârsta ta erai în pușcărie pentru că credeai în Hristos și-n neam. Ești viu, trăiești într-o societate de bine de rău. Ce te faci cu ăla care e în mormânt și care a luptat ca tu să fii liber? Ce datorie ai tu? De ce ești amărât?…

Gînduri

Zăpada lui 11 ianuarie

Nu cred că sunt singurul care stă cu nasul lipit de fereastră și țintește cu privirea cât mai mulți fulgi de nea. E frumos afară. Ninge de câteva ore bune, chiar de la primele ore ale dimineții. Ca în fiecare an, după cum ne-a obișnuit, prea frumoasa noastră doamnă și-a început dansul. Fulgi mărunți acoperă tot ce ating în călătoria lor spre pământ. Unii se mai opresc pe blocuri, alții pe mașini, alții pe la cârciumi iar cei mai sentimentali și mai singuratici de fel, pe câmpii și dealuri.

Eu, unul îi prefer pe cei plini de amintirile copilăriei. Cei care mi-au oferit cu o generozitate nemaiîntalnită atâtea răceli, dureri de gât, tuse, degete înghețate, nas roșu și obrajori congestionați. M-au făcut să simt viața și să mă bucur de ea. Eu le mulțumeam construind oameni de zăpadă în gradina din fața casei. Cu chiu cu vai îi adunam pe toți laolaltă și începeau poveștile. Erau cam tăcuți. Îmi imaginam că sunt mai timizi și nu mă cunosc îndeajuns ca să vorbească cu mine, așa că îi așpteptam. Îi așteptam pană la primavară dar niciodată nu-mi răspundeau. Abia după ani, când m-am făcut mai voinicel am realizat că gura lor este astupată de mirarea pricinuită de minunata noastră grădină, lungă, curată, îngrijită împrejmuită de diferite tipuri de copaci, cu nucul bătrân și înalt pus paznic. Până și eu am rămas uimit. Aveam în fața ochilor o comoară, un peisaj de o frumusețe rar întalnită. Și atunci am tăcut. O liniște m-a cuprins. Copacii clătinându-se, păreau că au o dorință ascunsă, gândită prin vară probabil, de a se închina la pământ iar acum era momentul lor. Cerul cenușiu acoperit de un strat de ceață pare desprins dintr-o poveste. Povestea mea.

Și astăzi fac același lucru. Doar atmosfera și imaginea s-au schimbat dar ochii pot fi amăgiți. Gândurile te pot purta din nou acolo. Din când în când mă mai trezesc. Cine are ochi de văzut, să vadă iar cine are inimă cu care să simtă, atunci să simtă.

unnamed