Poezii

Scurtă poveste

Sughița.

Credea că cineva, undeva

Se gîndea tocmai la ea.

Nouă luni trecură pînă sughițul

Se stinse precum chibritul.

photo-1466690468488-763ee1537a64

Altele

Capriciile motanului modern

Dialog între un motan și stăpînul său avînd drept inspirație o imagine mult prea brutală pentru a fi alăturată textului. Joc de imaginație sau manifest al pisicilor de la bloc (prizoniere după alte surse).

-Miroase a șoarece de la intrarea în casă, țipă Ludmila imediat ce intrase în dormitor.

-Pardon?

-Ai mîncat șoarece…

-Ba pun rămășag pe mustățile mele că nu s-a săvîrșit niciun act de cruzime aici. Mai exact cum știi dumneata că miroase a șoarece? Cum îi miroase unui om un șoarece mă întreb? Motanul puse o întrebare bună Ludmilei dar totul era o viclenie ca subiectul să dispară precum mirosul de vinovăție pe fereastra deschisă între timp.

-Capul observ că nu ți-a priit.

-Calomnii!

-O fi avînd prea multe oase și cu siguranță mai multă minte ca tine. Tu nu mai ești prădător, nu mai trebuie să vînezi, să fii animal neanderpisical. Ești un motan în toată firea, ce mama mă-sii, se abținuse Ludmila să înjure. Cum să nu-mi dau seama de isprava ta cînd e sînge peste tot pe jos în bucătărie. Știi că oasele îți pot da indigestie? Acum 100 de generații pisicești a avut loc pacea de la „Brânza de aur” cînd șoarecii și…

-Mda, bine, mai scutește-mă de istoria bravului motan Dorel. Știm cu toții că de fapt era vegetarian pentru că și-a pierdut dinții cînd a mușcat dintr-un șoarece de porțelan. Spunea bine un rus că „prea multă minte strică” dar pe el l-a schizofrenit de tot gîndul că nu mai poate băga un colț într-un gîtlej. Așa a apărut acel decret stupid.

-Te pomenești că l-ai citit și pe Griboyedov. Ce-i cu tine motane? N-ai tu destule aici în bol, ce dracu? Ne întoarcem de unde am plecat? Așa ne-a fost vorba?

-Mademoiselle e obosită de la muncă. Mai bine se odihnește nițel cît timp termin eu ce-am început în bucătărie.

-Deci recunoști pînă la urmă fapta ta grosolană. Carevasăzică lupul își schimbă blana dar năravul ba?

-Carevasăzică nu e nimic în bucătărie. O fi fost un cap de pește ce văzuși tu. Nu e nimic.

-Ne-a fost vorba că te civilizezi, că ești motan modern fără apucături primitive, că te faci cu noi frate…

-Frate cu dracul pînă treci puntea.

-Asta pune capac la toate năzbîtiile tale. Să știi că îmi iau un cîine.

-Fir-ar ea de potaie, ce te-ai aprins așa ca lumînarea de Paști?

-Ești șiret și nu vrei să… te rog nu începe cu torsul ăla liniștitor, am să te țin… am să te țin eu minte cu… dihanie… haide nu mă… Zzzz și capul Ludmilei căzu pe pernă.

-Dormi, dormi și fii pe pace. Cît ai bate din lăbuțe ronțănelele după pat vor ajunge. Auzi la ea, să-mi fugă mîncarea prin fața ochilor și eu s-o las să se îngrașe de pomană. Mai bine în burdihău și să-mi fie mie rău. A fost bun tare. Să tot fi avut vreo 4-5 ani. Cu cît sunt mai bătrînei cu atît devin mai dulcinei. Săraca Ludmila, se va trezi și va crede iar că a fost un vis ca și ultimile dăți. Ia să vedem unde am ascuns bucata aia de vrabie prinsă pe gard la vecini. Am eu timp apoi să rezolv și ce-i pe jos în bucătărie.

 

Poezii

În dulcele stil tomnatic

Mîna, palma mi se amestecă

Cu mîna, palma ta.

Numai un nerv sunt toată toamna asta,

Îmi zic amorțit de nori în timp ce

Tu îmi furi cu fiecare atingere,

Deget cu deget, ramificațiile palmei.

Mă privești printre delicate vîrfuri de iarbă

Și-mi pare că ai răsărit din ea.

 

Mă dor umerii de la atîtea ploi mărunte

Ce săgetează tăcerea dintre noi,

Și-atunci în mișcarea ta de întoarcere spre mine

Arunci din piele un miros de mușcată,

Te-apropii și-mi spui printre picături

Un “Te iubesc!”.

Dar eu sunt doar nervul din acel cuvînt.

Numai Tu îi adaugi existența curioasă de Eu.

photo-1508556919487-845f191e5742

 

Gînduri

Marin Preda la ananghie

Într-o seară liniștită de octombrie primesc un telefon de la un prieten. Mă invită la un restaurant. Accept propunerea dar cu o urmă de regret. Ceva se schimbare în acest om în ultimele luni, un fel de otravă a trufiei îi curgea prin venele sufletului uscîndu-le de tot. Devenise plin de sine, prea sigur pe viață, pe ce poate, pe ce gîndește și mai ales pe ce are. Aveam multe amintiri frumoase, prăfuite, demult apuse prin colțul inimii și probabil din acest motiv nu am refuzat. Rămăsese ceva din prietenia lui în mine dar din alt timp.

După ce ne-am așezat la masă și am comandat ne-a vizitat o liniște de mormînt. Nimeni nu spunea nimic. Vîntul începuse să adie ceea ce mă bucura pentru că nu mai auzeam muzica (sau zgomotele) de pe fundal. Ca să tai această tăcere l-am întrebat ce a mai citit în ultimul timp. Îmi răspunde că a cumpărat multe cărți luna asta dar nu a reușit să intre în taina lor din cauza stresului de la muncă. I-am răspuns că am cumpărat și eu cîteva cărți luna asta semnate Marin Preda, mai precis, trei romane, o carte de eseuri și alta ce cuprinde alte eseuri, schițe de portret, documente, mărturii, corespondența, file de jurnal, iconografie..etc cu un nume care parcă i-a urmat pașii din umbră „Timpul n-a mai avut răbdare” (cu Marin Preda).

Aude Marin Preda și văd cum o grimasă de scîrbă și doi ochi se dau peste cap parcă căutînd să fugă în stele. Îmi spune că nu citește autori români și că acest Preda îl dezgustă în totalitate. Ceva în mine se aprinsese, probabil dezamăgirea celui mai iubit dintre pămînteni sau descrierea extraordinară pe care o face la despărțirea de tatăl său pe peronul gării sau vorbele frumoase adresate prietenului său Miron Paraschivescu și îl întreb ce a citit mai exact și nu i-a plăcut. Urmează o altă tăcere ca apoi să-mi povestească de cele două capitole din Moromeții care l-au lăsat rece. Din tot ce a scris această somitate a literaturii române el a citit doar douăzeci de pagini adică pînă la genunchiul broaștei și nu asta ar fi problema ci faptul că a socotit că este corect să aibă o idee despre cum scrie autorul. Cu o părere însă tot era dator să rămînă.

În timp ce el vorbea mă gîndeam cum oamenii fac exact la fel dar în alte împrejurări. Cum judecă fără a avea la îndemînă materialul complet, imaginea de ansamblu. Pornind de la ce au trăit ei și pînă la ce cred, devii martor la nașterea prematură a părerii. Prea multe ajung pe lume mai devreme de termen… Am făcut o comparație însă doar pentru mine, pentru trecerea timpului. Ce puteam să mai zic? Cum se poate să citesc patru cinci rînduri dintr-o epopee ca apoi să afirm hotărît că e o scriere ridicolă? Nu, parcă mi-aș încătușa mintea și-aș arunca-o în labirintul lui Dedal.

Și totuși am zis ceva după încercarea lui penibilă de a-mi spune de ce nu-i place Preda “și cu munca cum mai merge?”

Citat-Marin-Preda

Poezii

Nechează a ploaie

Toamna în zbor nechează a ploaie

Cu coama norilor cenușii în puhoaie.

Zburdă din nou pe cîmpii cu stele

Unde ascunse dorm liniștite ploile.

 

Mai trece o zi, mai paște o galbenă frunză,

Din coadă peste orașe aruncă o pînză

Mai trece o noapte, în brumă-i amintirea

Scăldîndu-se în ea toată strălucirea.

 

Vine de departe cu vînturi reci la copite

Cu miros de iarnă lungă sunt stropite,

Un tunet grațios îi e trapul prin lume

Așa-și anunță vechiul ei renume.

pexels-photo-2948260.jpeg

Poezii

Visul unei inimi

Cu trei surate bătînd în sincron
Aș fi vrut să mă nasc în acest om.
Două să se ghemuiască în furtună
Pe locul jumătăților de lună.
Eu, rămîn la locul meu printre vecine,
Printre străine
De unde mă poate îndrăgi oricine
Și cu un fir roșu să ne legăm de-a patra,
Inima mamă, cea dăruită mereu altora.
Iar vreo durere de simte că are cineva
Să ne cheme pe toate spre a o ajuta.

roping-moon-dream.jpg.824x0_q71_crop-scale

 

 

Poezii

Peste doruri

Ochii mei nu cer mărgele
Nu cer nici scumpe inele,
Peste dorurile întregi
Vor ca tu să numești regi.

Mîinile tale să le împletească
Dorurile la cap să se amețească
Ori să le îneci în butoaie cu vin
Că-n mine nu vreau să le mai țin.

Ei, dar cum ai putea tu spune
Că un dor așa ușor apune
Cînd pe toate ți le dau cu sacul
Ele se înmulțesc ca macul

Doar tu poți să le dai poruncă
Să fugă-ntr-o groapă adîncă
Peste care să arunc cu uitare
Din ele să-ncolțească o floare.

65727434_2146354335494312_3557765618822283264_n - Copy

2 Iulie 2019

Poezii

Himera poetului

Un timp, un timp,

Mai stai un timp,

Nu pleca, stai să te alint.

Lasă-ți dragostele în cerneala mea

Și nu pleca, și nu pleca.

Nu te voi întreba de ești a mea

Nici a cui ai fost cîndva.

Acum e alt timp. Nu-l lăsa

Și-nvață-mă să te simt cumva

Chiar dacă mereu ești altcineva.

Mîna asta îmi împietrește

Cuvîntul se sufocă-n ea,

De-mi tai un deget

Ori de-mi scot vreun os

Să-l dezrobesc din pumn,

Tu, muză l-ai alege,

L-ai culege de pe jos?

L-ai pune pe hîrtie albă

Dîndu-l soarelui să-l vadă?

Mai dă-mi un timp,

Nu lăsa mîna sîngerîndă

Că-i păcat de viața risipită

Ce tu puteai s-o naști.

beach-coast-dawn-2313669

1 Iulie 2019

Poezii

Tablou de vară

Și cerul a început să ardă
Făcînd reginei nopți o stradă.
Scînteile din comete străluceau,
Norii triști spre somn se adunau.

Tabloul ticsit de roșu aprins
În bolta marii lumi e prins.
Cu toții l-am văzut măcar o dată
Și-am rămas înmărmuriți deodată.

photo-1439246854758-f686a415d9da

17 Iunie 2019

Poezii

Noapte cu dor

În prima noapte cu dor

Văzutam luna lîng-un nor.

Era plină și furată de noapte

Părea un mic strop de lapte.

 

Am privit-o cu seninătate

Pe cînd norul plecă departe.

O întrebai atunci dintr-o privire

Dacă dorul vine odată cu o îmbolnăvire…

 

Avusei parte de un răspuns tăcut

Urechii mele îi fu foarte plăcut.

Se zice că dorul are taina lui fireacă

Iar scopul este doar să unească.

 

Nu dezbină cînd te apasă pe ființă,

Cînd îți pătrunde și-n conștiință,

În aripi, în vise ce le ții în piept

Și nici în lacrimile ce ochii le concep.

 

Unește gîndul cel bun cu cel mai bun

De ajungi să pari un melancolic nebun.

Nu poți face rău cînd dor îți este

Fiindcă atunci dragostea te însoțește.

art-backlit-dark-556669

16 Iunie 2019

Poezii

Un străin

M-ai iubit ca pe-un frumos crin

Ca apoi să mă lași ca pe-un străin,

M-ai lăsat cu o lungă îmbrățisare

Plină de lacrimi și multă schimbare.

 

Nu înțelege inima ce-i frumusețea

Decît cînd își pierde tinerețea

Și din tot ce a avut, vezi cum suspină?

Vrea să revină, să nu-i mai fie străină

 

Nicio tulburare pe valurile sîngelui,

Spre ea să vină doar gradele viului

Să îi arate că încă se mai poate trăi

Chiar dacă abia mai poate grăi.

photo-1473016710036-1fe01c8f9b78

Poezii

Zambila din pahar

Zambilă plină de cer în culoare,

Când te-am adus în casa mea

Erai plină de parfum; mă uimea

Cum camera o învăluiai în floare.

 

Te-am așezat în dreapta pe un birou.

Cu un pahar plin de apă te-am hrănit,

Cât mă bucuram că te-am întâlnit

Căci aerul plictisit avea iarăși ceva nou.

 

Ce nu știam însă de la bun început

Era că tu fuseși rănită la picioare.

Nu am observat cum curge din ele soare;

Nimic, nimic atunci n-am priceput.

 

Acum mirosul tău mă doboară,

Culoarea pe zi ce trece pălește

Trupșorul verde parcă bolește;

Cuvântul meu asupra ta coboară:

 

Pentru ce atâta veselie la-nceput?

Trei, patru zile mi-ai plăcut,

Acum nu pot decât să stau tăcut

Nicio frumusețe nu-ți mai caut.

 

Nu mai bine rămâneai tu pe pământ

Acolo unde toți te puteau admira?

Pe poeți îi puteai la fel de bine inspira

Să te descrie în poezii cu al lor sentiment.

photo-1517008895575-b9953c402007

Poezii

Pasărea bucuriei

Pasărea bucuriei tot o pasăre e

Dar s-a creat o confuzie.

De la un timp mulți oameni

Au început a o asemăna cu alta,

Alta, de-i zice pasărea fericirii.

Nici pomeneală!

Ce să aibă aceste două păsări în comun

Când una se așează pe umărul drept

Cealaltă pe umărul stâng.

Da, sigur că amândouă stau la urma urmei

Undeva deasupra inimii.

Dar de ce?

Una rămâne doar dacă inima-i coaptă.

Cealaltă doar dacă există inimă.

Și niciodată amândouă în același timp.

air-beach-dawn-1060489

Poezii

Jocul cu focul

De la scânteile lăsate de urmele tale

Se aprindeau gălbui flori și petale,

Pădurea de noapte o schimbai în rochii

Mie îmi ardeau după tine toți ochii.

 

Te urmăream cu tot ce sunt

Simțind că pot totul să înfrunt.

Nu mă durea că se scruma un iris,

Că focul se extindea până la pubis

 

Coborând iute până la călcâie

Capul începând să mi se zgâlțâie.

Tu te îndepărtezi ajungând la luminiș

Eu îmi opresc răsuflarea pe povârniș,

 

Bate un timp, o boare caldă,

Cenușa-mi prin aer se scaldă

Așezându-se pe fruntea ta.

Tu îmi ștergi cu o basma existența.

pexels-photo-556665

Poezii

Despre cel ce iubește

Ai privit vreodată pe ascuns

În ochii celui ce vorbește

Despre ceea ce iubește?

Vei găsi ceva de necuprins.

 

Ai ascultat vreodată cu atenție

Glasul celui ce vorbește

Despre ceea ce iubește?

Nu vei găsi doar o vibrație.

 

Ai urmărit vreodată mișcările

Și gesturile celui ce vorbește

Despre ceea ce iubește?

Îl năpădesc toate flăcările.

 

Dar dacă s-ar întâlni în taină

Doi îndrăgostiți? Își vor vorbi

Până ce vor orbi,

Până ce vor amuți,

Până ce vor încremeni…

Până ce viața le va fi străină.

OctavioOcampo-ForeverAlways

Gînduri

O experiență clasică

– O acadea pentru urechi, vă rog!

– Ce vârstă aveți dvs?

– Puțin trecut prin viață,

dar cu o bogată experiență în frumos.

–  Și ce ați dori mai exact?

– Nu prea știu, îmi puteți recomanda ceva?

Dar să nu fie nou.

– Din ce regiune?

– Nu contează.

– Perioada?

– Nici asta.

– Cele mai căutate sunt Amadeus și Beethoven

pentru că gâdilă papila melcului garantat

dar ai putea încerca și un Chopin,

o rapsodie vișinie Porumbescu,

cele 24 de capricii Paganini.

Ca pentru început.

– De ce capriciile ori rapsodia?

– Acestea îmi plac mie. Au precum dulceața de struguri,

ceva dulce-melancolic-alcoolic.

Te simți ca și cum ai atinge lutul din rai.

– O prietenă mi-a spus ceva de… și vă rog să mă scuzați

dacă greșesc. Rachmaninov? Aveți?

– Din Rachmaninoff, tot aceași minunată gamă, mai am doar un concert.

– Sigur, dați-mi tot concertul, vă rog!

– Tot? Dar are în compoziția sa prea mult suflet pentru dvs.

Aveți destule lacrimi ca să-l simțiți? Că sunteți la început…

– Vom vedea. Plătesc pe loc toate minutele necesare.

– Atunci luați un loc. Vi-l împachetez imediat.

Să vă fie spre gânduri aromate

Și sensibilități aparte!

rachmaninoff

Poezii

Dor de melci

Ah, ce emoții de copil aveam

Când pe strada Decebal

În timp ce mergeam

Melcii se adunau la bal,

 

Și mă gândeam cum chiuie

Și cum se ceartă de la ploaie,

Care o fi mai cu coarne mari

Care a traversat oceane și mări?

 

Ce emoții dragi îmi ardeau ochii

Când agale cu casa în spinare

Lăsau o dâră tot mai mare

Semn rutier! Să-i urmeze prietenii.

 

Acum nu plouă. Este timp de iarnă

Și un sfert din viața mea trecută.

Stau la căldură cu o pisică adormită

Visând ca melcii să apară din lună.

 

28 Ianuarie 2019

22195701_1767075496918943_8444564637438913760_n

Gînduri

Darul lui Dumnezeu

Din universul infinit de iubire a lui Dumnezeu

Adam a primit-o pe Eva,

Cea care avea să-i fie spin,

Cea care avea să-i devină trandafir.

Mult mai târziu,

Din floarea frumoasă a Evei

Avea să vină cea care să-L nască

Pe Fiul lui Dumnezeu

Spre a scoate din groapă rădăcina trandafirului.

Îmi place să cred că femeia e un dar

Din dragostea Celui de sus pentru bărbat

Însă un poet a ținut să-mi adauge:

“Femeia este singurul cadou

care te alege”

34558560_122467518637881_5134061458753060864_n

Poezii

Couleur de femme

Femeia-i culoarea culorilor.

Neagră de supărare când plouă prin parcuri,

Înroșită la obraji când îi spun că o iubesc.

Puțin încordată în venele albastre

Când soarele-i răsare spre a o trezi,

Plină la suflet de albul lăcrămioarelor

Când mă privește printre păcate

Și galbenă ca un pui de soare

Când mă îmbrățisează strâns.

 

Femeia-i culoarea culorilor.

Culoarea vieții din care am izvorât,

Verdele ochilor jucăuși din grădină.

Primăvara-i împrumută în fiecare an

Culoarea de a zâmbi la necazuri

Iar de la vară fură în nopțile scurte

Culoarea stelelor, în dar oferindu-mi-o.

Îi place să se joace în părul meu cu luna,

Și luna se arată plină de soare

Și de rotunjime și de compasiune,

Și n-o pârăște cerului adormit.

 

Femeia-i culoarea culorilor.

Cel mai bine se simte dragostea în cromatica ei

Când aduce pe paletă alte culori vii.

Dintr-un roșu de la obraji

Și un maldăr de lăcrămioare de la suflet

Se arată în lume roza ei mângâietoare,

Rozul ce are să-i poarte mai departe chipul.

 

Femeia-i culoarea culorilor.

Fără de culorile ei n-am văzut-o

Și nici nu cred s-o văd vreodată.

 

art-attractive-beautiful-458381

Gînduri

Despre plecarea în străinătate

Am fost întrebat cu ceva timp în urmă de un prieten bun de ce nu plec și eu în străinătate. De ce rămân aici în loc să merg acolo să câștig bani frumușei și mă mă întorc eventual după vreo cinci ani. Și atunci am tăcut. El urma să plece săptămâna următoare în Italia.

După câteva minute, timp în care a mai descris cât de frumoasă va fi viața lui acolo, m-am întrebat oare cum ar putea fi tradus Eminescu în italiană. Dar în germană, în engleză cum ar suna? Studiind limba italiană am încercat singur să găsesc răspunsul. Cu toată melodicitatea cunoscută a limbii italiene nu am reușit să creez nimic cu același farmec. Lipsea ceva de căpătâi, fundamental versurilor. Ceva ce îi aparține fiecărui popor: LIMBA.

Mi-am imaginat cum ar fi să merg în toate librăriile din Italia și să găsesc „nu credeam să învăț a muri vreodată” sau „suferă și pătimește și-ai s-auzi cum iarba crește” scris doar în italiană. M-ar îmbrățișa un dor de limba română, de țara noastră și tot ce-i românesc de m-aș chirci printre cărți în lacrimi. Pentru unii oameni străinătatea rămâne pur și simplu doar o soluție ce nu poate fi aplicată pentru acest scop.

Înainte să plece i-am oferit un volum mai vechi de Eminescu.

Nu trăiești într-o țară, trăiești într-o limbă. (Emil Cioran)

eminescu-si-marea-unire

Poezii

Început de noapte

Început de noapte.

Îngânat de șoapte,

Legănat de vis,

Dus de catharsis,

 

Spre mari ochi noi,

Deschiși pe jumătate,

Așteptând în doi

Sfioasa sensibilitate.

 

Luna e prea albă

Noaptea e la fel,

Trăim ca o iarnă

Suntem un pastel.

 

Cuvintele nu lipsesc,

Ci întârzie. Mărturisesc!

Acum ușor sosesc,

Când porțile se dezlipesc

 

Zice o pereche “Câtă tandrețe!”

Cealaltă spune “Câtă gingășie!”.

Porți dulci de carne iubărețe,

Inimii îi faceți umbră cu poezie.

pexels-photo-556664

 3 Ianuarie 2019

Cărți · Listă cărți citite

2018

2018

  1. Platon – Phaidon sau Despre suflet
  2. Dan Puric – Fii demn
  3. J. W. Goethe – Faust
  4. Alexandra Neacsu – Alexandra
  5. Thomas Mann – Doctor Faustus
  6. Mihail Bulgakov – Maestrul si Margareta
  7. Cele mai frumoase povesti din mitologia greaca
  8. N.V. Gogol – Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun
  9. J. W. Goethe – Opere alese, vol 1 Poezii
  10. J. W. Goethe – Afinități elective
  11. Alexandra Neacsu – O viață și toate începuturile
  12. Bram Stocker – Dracula
  13. Robert Louis Stevenson – Insula comorii

Am scris la un moment dat despre cărțile citite în 2013 și 2014. Planul era să continui și cu ceilalți ani dar m-am oprit din cauza gândului că unii ar înțelege greșit intențiile mele, că s-ar putea să vadă în asta ceva cu care să mă laud. Nici pe departe. Planul meu este să invit oamenii la citit, să-i motivez dacă se poate, să-i ajut. Am renunțat la acel gând negativ și m-am pus pe treabă cu 2018.

Dintre cele 13 cărți citite anul acesta, pot să spun cu conștiința liniștită că Goethe m-a lăsat cu inima gândurilor căscată. „Faust” este o carte ce trebuie citită în viața asta pentru că îți pune mintea la lucru, îți deschide noi perspective de a gândi și de a observa lucrurile. Vezi sufletul oamenilor cu alți ochi și aici părerea mea, te îndeamnă să fii mai bun. Am citit prima parte a cărții cu voce tare în timp ce eram singur acasă. Mi s-a părut că traducerea lui Blaga este perfectă. Nimeni nu ar fi găsit cuvintele mai potrivite ca el. Talentul poetic genial și-a spun cuvântul.

Nu pot să spun că m-a dezamăgit vreo carte. Le-am citit pe toate cu zâmbetul pe buze. Am fost cam nemulțumit de al doilea faust, cel al lui Thomas Mann dar asta probabil pentru că aveam prea mari așteptări. Visam la un al doilea faust de Goethe și m-am ales cu multe descrieri din care vocabularul meu s-a adăpat cu plăcere.

De obicei nu citesc autori români contemporani. Diferența e prea mare. Scriu fals, cu un vocabular de lemn sau foarte vulgar, probabil cu gândul numai la faimă. Mai mult nu spun, nu sunt critic. Sunt și excepții, desigur. Această scriitoare e cam de aceași vârstă cu mine, Alexandra Neacșu, reușind să-mi smulgă mai multe lacrimi în timpul lecturii. O recomand celor care vor să se întoarcă la acea puritate a copilăriei. Avem nevoie de mai mulți ca ea.

Pe Platon cred că-l voi citi și reciti toată viața. Și anul acesta, 2019, îmi propun să încep tot cu o lectură „semnată” Platon, „Despre frumos”.

Poezii

Zi cu nume

O zi trece și alta nouă vine.

De-i secundă, oră, an, deceniu

Timpul rămâne același geniu,

Căci el la trecut nu mai revine

Decât în cărțile de istorie creștine,

În ziduri crăpate ori în amintire

Devine chiar o frumoasă povestire.

Geniul lui străbate însă

Și o altă taină, stinsă printre oamenii

Ce se dau doar unui singur moment.

Timpul nu se bucură doar de asfințit,

Nu se bucură doar de o secundă,

Ori de o zi, ori de o viață plăpândă.

Se fericește de tot ce vede-n lume,

Și nu doar de o zi cu un singur nume.

1 Ianuarie 2019

Poezii

Crăiasa zăpezii

Te ninge drăguțo, te ninge cum vezi,

La ceasul din urmă pe ochii tăi verzi.

Liniștea din nea pe gene le apleacă

Și tu o iubești și-o simți ca pe-o joacă.

Te ninge cum vezi, te ninge pe păr,

Cu o căldură aș vrea să te-acopăr,

Una ce din suflet să-mi izvorască,

Durerea rece a iernii s-o dogorească.

Te ninge pe mâini, te ninge cum ești,

Eu te simt tot mai mult că-mi lipsești,

Că de nea te-ai lăsat de tot în prinsoare

Prima femeie iubită de zăpadă în soare.

Te ninge pe chip, te ninge pe șold

Iar ochii își pierd raiul de smarald.

Un corb pe cap ți se pune și croncăne,

O poveste mai veche la urechi îți spune.

Cum te ninge pe nas, te ninge ca în poezii,

Cum că n-ai fi prima crăiasă a zăpezii.

Corbul bătrân multe a cules sub pene

Precum Atena cu ale sale bufnițe elene,

Și te ninge pe umăr, vântul vuiește,

Se uită la tine, ascultă cum grăiește!

Cine n-are încredere în al său suflet

Să ai aibă credință în trecătorul schelet!

Te ninge pe frunte, în minte-i alb deșert

Și văd cum cuvântul îți stă pe buze la fiert,

Corbul însă ți-l smulge și zboară spre cer.

Dintre toate cuvintele, acela era cel mai sincer..

Te ninge pe piept și ai amuțit de spaimă,

Un ultim sentiment îți stă în lacrimă,

Un puls al dorului ce se leagănă în sânge,

Și e deja prea târziu. Inima în fulgi ți se frânge.

26 Decembrie 2018

Gînduri

Dragă Stănescule,

Ți-am scris în mai multe rânduri dar nu mi-ai răspuns la nicio întrebare. Nu-i nimic. Eu te iert, Stănescule, cu aceași iertare de copil mirat. Nu te grăbi. Ai toată veșnicia în față să-mi răspunzi cândva.

Dacă m-ai întreba ce mai fac, ți-aș răspunde că am rămas cu aceași poftă haină de cuvântul tău. Am încercat și eu. Zău că așa e! Frământările îmi sunt martore. Am încercat să-i dau cuvântului momente ca să-l însuflețesc dar de mine nu ascultă. Nu așa cum ascultă de tine. Unii îmi spun că am mai progresat, alții că îmi bat joc de el, alții că pierd timpul de pomană de parcă orice am face nu tot îl pierdem. Poate o să-l îmblânzesc într-o bună dimineață. Și să vezi atunci ce sens și ce iubire, ce elegie va fi și el. Îți vei fi dorit să-mi întâlnești umbra, pe mine ori pe cuvântul meu. Poate că sunt la fel de naiv ca tine. Visez ori nu visez nu pot spune, dar totul mi se pare simplu. Atât de simplu încât devine prea complicat de înțeles cum mai spuneai tu.

Printre altele, spuneai odinioară că ne promiți un lucru, că n-ai să te mai naști și a doua oară. Pe asta n-o cred nici câinii tăi și nici eu. Te naști de fiecare dată când ți se citeste o poezie pentru că ți-ai pus tot sufletul acolo. Atâta timp cât vor umbla cititori pe pământul ăsta, te naști în continuare prin noi. Mai frumos, mai tomnatic, mai plin de sentiment ca niciodată, așa ca copacul tău Gică.

Să mă ierți și tu la rându-ți pentru că ți-am promis să te nasc zi de zi și n-am reușit decât din când în când. Ce e un azi și ce mai e un mâine la urma urmei?

Precum te-ai obișnuit cu salutul meu de rămas bun, ridic un alt pahar de vin în cinstea și în bucuria pe care ai oferit-o acestui popor drag ție și nouă.

13 Decembrie 1983

Poezii

Sirenă mută

Se scutur frunze mari de nuc,
Cu gândul iar la tine mă duc,
Spre părul tău de galben nins
Toamnei călcâiele i s-au aprins.

Treci o potecă, mai treci o cărare
Și inima-mi saltă cu o înflăcărare,
Pașii urnindu-i spre tine încet,
Ce bucurie pe al meu biet suflet!

Sirenă mută, în glezne ai sunet.
Frunzele foșnesc; cu al lor sonet
Ca pe un pescar sărac îl ademenesc,
Sufletului să-i ia tot ce-i omenesc.

10 Decembrie 2018

Gînduri

Ne naștem, trăim, murim

Mi s-a întâmplat astăzi ca un prieten bun să mă supere îngrozitor, până la modul în care m-am înroșit de furie. Îmi simțeam capul ca un vulcan gata să erupă și să distrugă tot în jurul lui. Fiind însă din categoria oamenilor pe care îi respect mult și vreau să-i țin aproape, am făcut tot posibilul să nu deschid gura, că vorba aceea „când esti nervos,taci”, să nu încep o ceartă pe care s-o regret. Sentimentul de revoltă fierbea în mine. Seara, pe când am ajuns acasă și apele se calmaseră, am meditat un pic la reacția mea interioară. Era omenească, normală dar nu și necesară. 

Acum mă gândesc de ce atâta tevatură? Pentru ce? Trecem prin timp ca fulgul de nea prin iarnă. Trăim atât de puțin și totuși uneori ne lăsăm pradă acestor sentimente ce despart, distrug, separă, orice numai să apropie nu. Nu merită. Nu merită să îmbrățișezi sentimentele ce i-ar răni pe ceilalți, să hrănești acel război al durerii doar pentru a încerca să arăți unde e dreptatea. Ne naștem, trăim și murim. Poate că tot ce lăsăm după noi nu sunt numai bani, averi, lucruri. Poate că putem lăsa și un gând frumos sădit în inima celorlați, un dor, o iubire, măcar o amintire de neuitat…

Poezii

A fi și a simți

Sunt cel mai bogat din lume!

Palate, bani și mari sume

În mâini și pe hârtii au nume.

 

Grămezi de aur stau să mă îngroape

Și un mare câine îmi e aproape

Cu caninii ascuțiți ca un ghimpe.

 

Dar la ce-s bune toate acestea

Dacă nu am aproape dragostea?

Pe toate le va lua odată moartea.

 

Îmi simt pleopele puțin agitate.

Clipesc. Tavanul tace cu ostilitate.

O fi minciună ori e realitate?

 

Ochii-mi văd. Simt acea lipsă!

În dreapta-mi doarme întinsă

Iubita cu pielea ei albă distinsă.

 

Acum mă simt cel mai bogat din lume.

A fi este doar o stare trecătoare,

A simți rămâne mereu o sărbătoare.

photo-1419242902214-272b3f66ee7a