Gînduri

Despre plecarea în străinătate

Am fost întrebat cu ceva timp în urmă de un prieten bun de ce nu plec și eu în străinătate. De ce rămân aici în loc să merg acolo să câștig bani frumușei și mă mă întorc eventual după vreo cinci ani. Și atunci am tăcut. El urma să plece săptămâna următoare în Italia.

După câteva minute, timp în care a mai descris cât de frumoasă va fi viața lui acolo, m-am întrebat oare cum ar putea fi tradus Eminescu în italiană. Dar în germană, în engleză cum ar suna? Studiind limba italiană am încercat singur să găsesc răspunsul. Cu toată melodicitatea cunoscută a limbii italiene nu am reușit să creez nimic cu același farmec. Lipsea ceva de căpătâi, fundamental versurilor. Ceva ce îi aparține fiecărui popor: LIMBA.

Mi-am imaginat cum ar fi să merg în toate librăriile din Italia și să găsesc „nu credeam să învăț a muri vreodată” sau „suferă și pătimește și-ai s-auzi cum iarba crește” scris doar în italiană. M-ar îmbrățișa un dor de limba română, de țara noastră și tot ce-i românesc de m-aș chirci printre cărți în lacrimi. Pentru unii oameni străinătatea rămâne pur și simplu doar o soluție ce nu poate fi aplicată pentru acest scop.

Înainte să plece i-am oferit un volum mai vechi de Eminescu.

Nu trăiești într-o țară, trăiești într-o limbă. (Emil Cioran)

eminescu-si-marea-unire

Poezii

Crăiasa zăpezii

Te ninge drăguțo, te ninge cum vezi,

La ceasul din urmă pe ochii tăi verzi.

Liniștea din nea pe gene le apleacă

Și tu o iubești și-o simți ca pe-o joacă.

Te ninge cum vezi, te ninge pe păr,

Cu o căldură aș vrea să te-acopăr,

Una ce din suflet să-mi izvorască,

Durerea rece a iernii s-o dogorească.

Te ninge pe mâini, te ninge cum ești,

Eu te simt tot mai mult că-mi lipsești,

Că de nea te-ai lăsat de tot în prinsoare

Prima femeie iubită de zăpadă în soare.

Te ninge pe chip, te ninge pe șold

Iar ochii își pierd raiul de smarald.

Un corb pe cap ți se pune și croncăne,

O poveste mai veche la urechi îți spune.

Cum te ninge pe nas, te ninge ca în poezii,

Cum că n-ai fi prima crăiasă a zăpezii.

Corbul bătrân multe a cules sub pene

Precum Atena cu ale sale bufnițe elene,

Și te ninge pe umăr, vântul vuiește,

Se uită la tine, ascultă cum grăiește!

Cine n-are încredere în al său suflet

Să ai aibă credință în trecătorul schelet!

Te ninge pe frunte, în minte-i alb deșert

Și văd cum cuvântul îți stă pe buze la fiert,

Corbul însă ți-l smulge și zboară spre cer.

Dintre toate cuvintele, acela era cel mai sincer..

Te ninge pe piept și ai amuțit de spaimă,

Un ultim sentiment îți stă în lacrimă,

Un puls al dorului ce se leagănă în sânge,

Și e deja prea târziu. Inima în fulgi ți se frânge.

26 Decembrie 2018

Gînduri

Ne naștem, trăim, murim

Mi s-a întâmplat astăzi ca un prieten bun să mă supere îngrozitor, până la modul în care m-am înroșit de furie. Îmi simțeam capul ca un vulcan gata să erupă și să distrugă tot în jurul lui. Fiind însă din categoria oamenilor pe care îi respect mult și vreau să-i țin aproape, am făcut tot posibilul să nu deschid gura, că vorba aceea „când esti nervos,taci”, să nu încep o ceartă pe care s-o regret. Sentimentul de revoltă fierbea în mine. Seara, pe când am ajuns acasă și apele se calmaseră, am meditat un pic la reacția mea interioară. Era omenească, normală dar nu și necesară. 

Acum mă gândesc de ce atâta tevatură? Pentru ce? Trecem prin timp ca fulgul de nea prin iarnă. Trăim atât de puțin și totuși uneori ne lăsăm pradă acestor sentimente ce despart, distrug, separă, orice numai să apropie nu. Nu merită. Nu merită să îmbrățișezi sentimentele ce i-ar răni pe ceilalți, să hrănești acel război al durerii doar pentru a încerca să arăți unde e dreptatea. Ne naștem, trăim și murim. Poate că tot ce lăsăm după noi nu sunt numai bani, averi, lucruri. Poate că putem lăsa și un gând frumos sădit în inima celorlați, un dor, o iubire, măcar o amintire de neuitat…

Poezii

Aripile în dar

Am ținut aripile îngerului în mâini

Până mi s-a ars pielea cu lumina lor.

Ochii mi-ar fi ieșit din orbite,

Un centimetru să se apropie de ele

Și era de ajuns.

Inima mi se rostogolea amuțită în piept

Lovindu-se de toate sentimentele colțuroase.

Gândul a rămas în răcoarea nopții.

Trădând încrederea frumosului,

A cugetat:

Ce-ar fi să le strivesc? Aici, acum?

Ce să fac?

Ce să nu fac?

 

Am vrut!

Și n-am putut..

N-am putut să le iau strălucirea.

Mâinile atunci au întrebat confuze:

Nu putem să le ucidem pentru că suntem prea slabe

Sau pentru că suntem într-atât de puternice să nu o facem?

taneli-lahtinen-1075563-unsplash