Poezii

Zambila din pahar

Zambilă plină de cer în culoare,

Când te-am adus în casa mea

Erai plină de parfum; mă uimea

Cum camera o învăluiai în floare.

 

Te-am așezat în dreapta pe un birou.

Cu un pahar plin de apă te-am hrănit,

Cât mă bucuram că te-am întâlnit

Căci aerul plictisit avea iarăși ceva nou.

 

Ce nu știam însă de la bun început

Era că tu fuseși rănită la picioare.

Nu am observat cum curge din ele soare;

Nimic, nimic atunci n-am priceput.

 

Acum mirosul tău mă doboară,

Culoarea pe zi ce trece pălește

Trupșorul verde parcă bolește;

Cuvântul meu asupra ta coboară:

 

Pentru ce atâta veselie la-nceput?

Trei, patru zile mi-ai plăcut,

Acum nu pot decât să stau tăcut

Nicio frumusețe nu-ți mai caut.

 

Nu mai bine rămâneai tu pe pământ

Acolo unde toți te puteau admira?

Pe poeți îi puteai la fel de bine inspira

Să te descrie în poezii cu al lor sentiment.

photo-1517008895575-b9953c402007

Poezii

Jocul cu focul

De la scânteile lăsate de urmele tale

Se aprindeau gălbui flori și petale,

Pădurea de noapte o schimbai în rochii

Mie îmi ardeau după tine toți ochii.

 

Te urmăream cu tot ce sunt

Simțind că pot totul să înfrunt.

Nu mă durea că se scruma un iris,

Că focul se extindea până la pubis

 

Coborând iute până la călcâie

Capul începând să mi se zgâlțâie.

Tu te îndepărtezi ajungând la luminiș

Eu îmi opresc răsuflarea pe povârniș,

 

Bate un timp, o boare caldă,

Cenușa-mi prin aer se scaldă

Așezându-se pe fruntea ta.

Tu îmi ștergi cu o basma existența.

pexels-photo-556665

Poezii

Crăiasa zăpezii

Te ninge drăguțo, te ninge cum vezi,

La ceasul din urmă pe ochii tăi verzi.

Liniștea din nea pe gene le apleacă

Și tu o iubești și-o simți ca pe-o joacă.

Te ninge cum vezi, te ninge pe păr,

Cu o căldură aș vrea să te-acopăr,

Una ce din suflet să-mi izvorască,

Durerea rece a iernii s-o dogorească.

Te ninge pe mâini, te ninge cum ești,

Eu te simt tot mai mult că-mi lipsești,

Că de nea te-ai lăsat de tot în prinsoare

Prima femeie iubită de zăpadă în soare.

Te ninge pe chip, te ninge pe șold

Iar ochii își pierd raiul de smarald.

Un corb pe cap ți se pune și croncăne,

O poveste mai veche la urechi îți spune.

Cum te ninge pe nas, te ninge ca în poezii,

Cum că n-ai fi prima crăiasă a zăpezii.

Corbul bătrân multe a cules sub pene

Precum Atena cu ale sale bufnițe elene,

Și te ninge pe umăr, vântul vuiește,

Se uită la tine, ascultă cum grăiește!

Cine n-are încredere în al său suflet

Să ai aibă credință în trecătorul schelet!

Te ninge pe frunte, în minte-i alb deșert

Și văd cum cuvântul îți stă pe buze la fiert,

Corbul însă ți-l smulge și zboară spre cer.

Dintre toate cuvintele, acela era cel mai sincer..

Te ninge pe piept și ai amuțit de spaimă,

Un ultim sentiment îți stă în lacrimă,

Un puls al dorului ce se leagănă în sânge,

Și e deja prea târziu. Inima în fulgi ți se frânge.

26 Decembrie 2018

Gînduri

Dragă Stănescule,

Ți-am scris în mai multe rânduri dar nu mi-ai răspuns la nicio întrebare. Nu-i nimic. Eu te iert, Stănescule, cu aceași iertare de copil mirat. Nu te grăbi. Ai toată veșnicia în față să-mi răspunzi cândva.

Dacă m-ai întreba ce mai fac, ți-aș răspunde că am rămas cu aceași poftă haină de cuvântul tău. Am încercat și eu. Zău că așa e! Frământările îmi sunt martore. Am încercat să-i dau cuvântului momente ca să-l însuflețesc dar de mine nu ascultă. Nu așa cum ascultă de tine. Unii îmi spun că am mai progresat, alții că îmi bat joc de el, alții că pierd timpul de pomană de parcă orice am face nu tot îl pierdem. Poate o să-l îmblânzesc într-o bună dimineață. Și să vezi atunci ce sens și ce iubire, ce elegie va fi și el. Îți vei fi dorit să-mi întâlnești umbra, pe mine ori pe cuvântul meu. Poate că sunt la fel de naiv ca tine. Visez ori nu visez nu pot spune, dar totul mi se pare simplu. Atât de simplu încât devine prea complicat de înțeles cum mai spuneai tu.

Printre altele, spuneai odinioară că ne promiți un lucru, că n-ai să te mai naști și a doua oară. Pe asta n-o cred nici câinii tăi și nici eu. Te naști de fiecare dată când ți se citeste o poezie pentru că ți-ai pus tot sufletul acolo. Atâta timp cât vor umbla cititori pe pământul ăsta, te naști în continuare prin noi. Mai frumos, mai tomnatic, mai plin de sentiment ca niciodată, așa ca copacul tău Gică.

Să mă ierți și tu la rându-ți pentru că ți-am promis să te nasc zi de zi și n-am reușit decât din când în când. Ce e un azi și ce mai e un mâine la urma urmei?

Precum te-ai obișnuit cu salutul meu de rămas bun, ridic un alt pahar de vin în cinstea și în bucuria pe care ai oferit-o acestui popor drag ție și nouă.

13 Decembrie 1983

Poezii

A fi și a simți

Sunt cel mai bogat din lume!

Palate, bani și mari sume

În mâini și pe hârtii au nume.

 

Grămezi de aur stau să mă îngroape

Și un mare câine îmi e aproape

Cu caninii ascuțiți ca un ghimpe.

 

Dar la ce-s bune toate acestea

Dacă nu am aproape dragostea?

Pe toate le va lua odată moartea.

 

Îmi simt pleopele puțin agitate.

Clipesc. Tavanul tace cu ostilitate.

O fi minciună ori e realitate?

 

Ochii-mi văd. Simt acea lipsă!

În dreapta-mi doarme întinsă

Iubita cu pielea ei albă distinsă.

 

Acum mă simt cel mai bogat din lume.

A fi este doar o stare trecătoare,

A simți rămâne mereu o sărbătoare.

photo-1419242902214-272b3f66ee7a

Poezii

Moment

Vine acel moment în viață
Când o dimineță măiastră
Te sărută ca o mamă pe frunte
Cu ideea unei obișnuințe
Că ceilalți de lângă tine
Vor pleca spre alte locuințe.
Nu mai este atâta tragedie…
Sufletul s-a obișnuit deja
Cu această pseudo-viață
Iar fără sau cu puține lacrimi
Spui că asta a fost să fie.
A trăit cât două inimi
Să-l lăsăm spre veșnicie.
Însă parcă începe lupta
Când cugeți și la pleacarea ta.
Un fior tot corpul schimbă,
Rațiunea devine albastră
Și inima cu a sa orchestră
De-un soi diferit de gând,
Se întreabă în taina ei:
O să mă duc acolo râzând
Ori amărâtă, norii rugând
Să-mi mai lase lumina,
Soarele încă o dimineață?

jake-givens-576-unsplash

Gînduri

Jocul de Marius Iordăchioaia

„viața este un dar al lui Dumnezeu

dar lumea ți-l ambalează

așa încât majoritatea oamenilor își petrec

toată viața

despachetându-l.

 

fiecare hârtie strălucitoare

în care este învelit

îți propune să continui jocul

după regulile scrise

de ea

 

mai întâi dezvelești darul

de hârtie creponată a copilăriei

apoi de posterele adolescenței

de fotografiile de vacanță ale maturității

 

apoi cu mâini tremurânde

hârtia cenușie și aspră,

mirosind a sărăcie și medicamente,

a bătrâneții

 

când vine timpul să dai la o parte

ultimul ambalaj al darului

nu mai ai putere

 

așa că vine

să te ajute

 

moartea…

 

de această nespus de crudă și

absolută farsă

nu scapă decât

cei ce-L cheamă pe Hristos

să le desfacă darul

 

numai iubirea Lui

e tare ca moartea

 

numai El îți desface cadoul

pentru a ți-l oferi

nu pentru

ca să ți-l ia…”

Păcat că acest om (nu mi se pare tocmai corect să-i spun scriitor pentru ca aceste rânduri sunt mărturisiri, mici spovedanii) nu este mai cunoscut printre noi. Pentru cei care se simt pierduți aceste rânduri pot deveni mici cărări către un răspuns.

IMG_0839