Gînduri

Marin Preda la ananghie

Într-o seară liniștită de octombrie primesc un telefon de la un prieten. Mă invită la un restaurant. Accept propunerea dar cu o urmă de regret. Ceva se schimbare în acest om în ultimele luni, un fel de otravă a trufiei îi curgea prin venele sufletului uscîndu-le de tot. Devenise plin de sine, prea sigur pe viață, pe ce poate, pe ce gîndește și mai ales pe ce are. Aveam multe amintiri frumoase, prăfuite, demult apuse prin colțul inimii și probabil din acest motiv nu am refuzat. Rămăsese ceva din prietenia lui în mine dar din alt timp.

După ce ne-am așezat la masă și am comandat ne-a vizitat o liniște de mormînt. Nimeni nu spunea nimic. Vîntul începuse să adie ceea ce mă bucura pentru că nu mai auzeam muzica (sau zgomotele) de pe fundal. Ca să tai această tăcere l-am întrebat ce a mai citit în ultimul timp. Îmi răspunde că a cumpărat multe cărți luna asta dar nu a reușit să intre în taina lor din cauza stresului de la muncă. I-am răspuns că am cumpărat și eu cîteva cărți luna asta semnate Marin Preda, mai precis, trei romane, o carte de eseuri și alta ce cuprinde alte eseuri, schițe de portret, documente, mărturii, corespondența, file de jurnal, iconografie..etc cu un nume care parcă i-a urmat pașii din umbră „Timpul n-a mai avut răbdare” (cu Marin Preda).

Aude Marin Preda și văd cum o grimasă de scîrbă și doi ochi se dau peste cap parcă căutînd să fugă în stele. Îmi spune că nu citește autori români și că acest Preda îl dezgustă în totalitate. Ceva în mine se aprinsese, probabil dezamăgirea celui mai iubit dintre pămînteni sau descrierea extraordinară pe care o face la despărțirea de tatăl său pe peronul gării sau vorbele frumoase adresate prietenului său Miron Paraschivescu și îl întreb ce a citit mai exact și nu i-a plăcut. Urmează o altă tăcere ca apoi să-mi povestească de cele două capitole din Moromeții care l-au lăsat rece. Din tot ce a scris această somitate a literaturii române el a citit doar douăzeci de pagini adică pînă la genunchiul broaștei și nu asta ar fi problema ci faptul că a socotit că este corect să aibă o idee despre cum scrie autorul. Cu o părere însă tot era dator să rămînă.

În timp ce el vorbea mă gîndeam cum oamenii fac exact la fel dar în alte împrejurări. Cum judecă fără a avea la îndemînă materialul complet, imaginea de ansamblu. Pornind de la ce au trăit ei și pînă la ce cred, devii martor la nașterea prematură a părerii. Prea multe ajung pe lume mai devreme de termen… Am făcut o comparație însă doar pentru mine, pentru trecerea timpului. Ce puteam să mai zic? Cum se poate să citesc patru cinci rînduri dintr-o epopee ca apoi să afirm hotărît că e o scriere ridicolă? Nu, parcă mi-aș încătușa mintea și-aș arunca-o în labirintul lui Dedal.

Și totuși am zis ceva după încercarea lui penibilă de a-mi spune de ce nu-i place Preda “și cu munca cum mai merge?”

Citat-Marin-Preda

Poezii

Himera poetului

Un timp, un timp,

Mai stai un timp,

Nu pleca, stai să te alint.

Lasă-ți dragostele în cerneala mea

Și nu pleca, și nu pleca.

Nu te voi întreba de ești a mea

Nici a cui ai fost cîndva.

Acum e alt timp. Nu-l lăsa

Și-nvață-mă să te simt cumva

Chiar dacă mereu ești altcineva.

Mîna asta îmi împietrește

Cuvîntul se sufocă-n ea,

De-mi tai un deget

Ori de-mi scot vreun os

Să-l dezrobesc din pumn,

Tu, muză l-ai alege,

L-ai culege de pe jos?

L-ai pune pe hîrtie albă

Dîndu-l soarelui să-l vadă?

Mai dă-mi un timp,

Nu lăsa mîna sîngerîndă

Că-i păcat de viața risipită

Ce tu puteai s-o naști.

beach-coast-dawn-2313669

1 Iulie 2019

Poezii

Pasărea bucuriei

Pasărea bucuriei tot o pasăre e

Dar s-a creat o confuzie.

De la un timp mulți oameni

Au început a o asemăna cu alta,

Alta, de-i zice pasărea fericirii.

Nici pomeneală!

Ce să aibă aceste două păsări în comun

Când una se așează pe umărul drept

Cealaltă pe umărul stâng.

Da, sigur că amândouă stau la urma urmei

Undeva deasupra inimii.

Dar de ce?

Una rămâne doar dacă inima-i coaptă.

Cealaltă doar dacă există inimă.

Și niciodată amândouă în același timp.

air-beach-dawn-1060489

Gînduri

Despre plecarea în străinătate

Am fost întrebat cu ceva timp în urmă de un prieten bun de ce nu plec și eu în străinătate. De ce rămân aici în loc să merg acolo să câștig bani frumușei și mă mă întorc eventual după vreo cinci ani. Și atunci am tăcut. El urma să plece săptămâna următoare în Italia.

După câteva minute, timp în care a mai descris cât de frumoasă va fi viața lui acolo, m-am întrebat oare cum ar putea fi tradus Eminescu în italiană. Dar în germană, în engleză cum ar suna? Studiind limba italiană am încercat singur să găsesc răspunsul. Cu toată melodicitatea cunoscută a limbii italiene nu am reușit să creez nimic cu același farmec. Lipsea ceva de căpătâi, fundamental versurilor. Ceva ce îi aparține fiecărui popor: LIMBA.

Mi-am imaginat cum ar fi să merg în toate librăriile din Italia și să găsesc „nu credeam să învăț a muri vreodată” sau „suferă și pătimește și-ai s-auzi cum iarba crește” scris doar în italiană. M-ar îmbrățișa un dor de limba română, de țara noastră și tot ce-i românesc de m-aș chirci printre cărți în lacrimi. Pentru unii oameni străinătatea rămâne pur și simplu doar o soluție ce nu poate fi aplicată pentru acest scop.

Înainte să plece i-am oferit un volum mai vechi de Eminescu.

Nu trăiești într-o țară, trăiești într-o limbă. (Emil Cioran)

eminescu-si-marea-unire

Poezii

Zi cu nume

O zi trece și alta nouă vine.

De-i secundă, oră, an, deceniu

Timpul rămâne același geniu,

Căci el la trecut nu mai revine

Decât în cărțile de istorie creștine,

În ziduri crăpate ori în amintire

Devine chiar o frumoasă povestire.

Geniul lui străbate însă

Și o altă taină, stinsă printre oamenii

Ce se dau doar unui singur moment.

Timpul nu se bucură doar de asfințit,

Nu se bucură doar de o secundă,

Ori de o zi, ori de o viață plăpândă.

Se fericește de tot ce vede-n lume,

Și nu doar de o zi cu un singur nume.

1 Ianuarie 2019

Poezii

Moment

Vine acel moment în viață
Când o dimineță măiastră
Te sărută ca o mamă pe frunte
Cu ideea unei obișnuințe
Că ceilalți de lângă tine
Vor pleca spre alte locuințe.
Nu mai este atâta tragedie…
Sufletul s-a obișnuit deja
Cu această pseudo-viață
Iar fără sau cu puține lacrimi
Spui că asta a fost să fie.
A trăit cât două inimi
Să-l lăsăm spre veșnicie.
Însă parcă începe lupta
Când cugeți și la pleacarea ta.
Un fior tot corpul schimbă,
Rațiunea devine albastră
Și inima cu a sa orchestră
De-un soi diferit de gând,
Se întreabă în taina ei:
O să mă duc acolo râzând
Ori amărâtă, norii rugând
Să-mi mai lase lumina,
Soarele încă o dimineață?

jake-givens-576-unsplash

Poezii

Îndrăgostiții nu vorbesc

De fluturii s-ar adăpa din mine

Ar înnebuni complet de tine.

Prin suavele corpuri de catifea

Toti ochii te-ar putea vedea.

 

Zboară în cercuri prin stomac

Și simt că sunt acolo de un veac,

Asteptându-te să îi trezești

Cu inima ta să-i încălzești.

 

Explozie de gânduri frumoase

Înconjoară aripile grațioase,

Aer și foc și apă împreună

Toate pornesc să te compună,

 

În note te scrijelesc pe duoden,

Să te simți ca într-un mic eden,

Unde tu o nouă Evă să devii,

Alături să ai o mie de fii.

jonas-vincent-2717-unsplash

Gînduri

Despre viața prieteniei

Şi prieteniile îşi au viaţa lor. Durează atât timp cât sunt necesare creşterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povară; nu-ţi mai spune nimic şi nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârşit. Sunteţi acum unul faţă de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauţi alte organisme, alte suflete cărora să vă puteţi deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experienţe de tot felul. O prietenie care durează o viaţă întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obişnuinţă şi atunci e tristă şi neinteresantă. Dar poate să fie şi o „căsătorie spirituală”, un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste graniţele omenescului.

Mircea Eliade

 

Cu câțiva ani în urmă am dat de acest citat frumos a lui nea Mircea. M-am gândit de curând la această viață a prieteniei, din păcate scurtă de cele mai multe ori, și m-am întrebat cât înseamnă? Cât durează această creștere? Un an, un deceniu? Depinde oare de cum gândim sau de circumstanțe cum ar fi distanța, faptul că ne facem o familie și punem prietenii pe un loc secund?

Din experiența mea am observat un lucru. O prietenie crește până când unul din cei doi este supus unei schimbări mai mari și nu tocmai morală. Ori una care te afectează. De acolo se pune un zid, un punct. Urmarea este stop cardio respirator. Se încearcă resuscitarea prieteniei un timp până când intră în comă. Simți că ai avut un lucru în comun și l-ai pierdut. Suferi că nu mai este. Te îndepărtezi și cauți oameni cu care ai acel lucru în comun. La fel și în cazul celeilalte persoane.

Ce este frumos într-o schimbare în bine este că bucuria este împărțită. Nu poți spune “mă simt afectat că un prieten a reușit să renunțe la fumat” decât dacă ești idiot; mă bucur pentru el. Însă invers ar fi diferit. Prietenul X își oferă plămânii pe tavă acestui viciu. Îl înțelegi și îl accepți dar simți că un fir roșu s-a rupt iar acel lucru în comun nu mai există: faptul că amândoi erați nefumători. Acesta e doar un exemplu din viața mea.

Cineva spunea că o prietenie începe cu “Aaa, și tu?”. Gusturi în comun. Un sportiv va evita cel mai probabil să aibă de a face cu un bibliotecar având în vedere că sunt extreme și subiectele nu ar fi prea bogate sau la fel de interesante pentru amândoi (există și excepții, desigur!).

Ne schimbăm.

kevin-gent-219197-unsplash

Poezii

Cine l-a găsi, al lui să fie

Ați auzit de timpul acela
care și-a pierdut viitorul?
Și-a dorit așa mult să-l trăiască
și n-a mai apucat.
Se spune că l-a găsit existența
la începutul unei ore de toamnă.
Era atât de tânăr, de frumos!
Mușcată de invidie
l-a pus repede într-o sticlă
și l-a aruncat în cerul înspumat de stele.
Cine l-a găsi, al lui să fie!

Și astăzi îl vedem uneori cum lucește
dar cine și-l mai dorește?

greg-rakozy-38802-unsplash

Gînduri

Despre copii

„Există un întreg proces de „infertilizare socială”. Tinerilor le e transmis, mai mult sau mai puțin voluntar, mesajul că un copil e „scump”. Adică îți ia tot:

  • banii (că ai o grămadă de lucruri de cumpărat)
  • timpul (că toată ziua stai numai cu copilul)
  • libertatea (că nu mai stai „ca pe vremuri” să faci ce vrei și când vrei)
  • viața (că acum ai o responsabilitate și nu te gândești la ce îți place)

Ei bine, da, un copil îți ia multe, însă nu ceea ce crezi:

  • îți ia egoismul (nu ești buricul pământului, ești capabil de a-ți directiona atenția și spre alte ființe)
  • îți ia prieteniile de fațadă (nu mai ai timp de socializare fără fond, înveți să apreciezi prieteniile constructive)
  • îți ia lenea (da, e incredibil cât poți să te joci ca adult)
  • îți ia inima cu totul (iubirea nu se poate împuțina, ea crește exponențial)

Un copil nu e „scump”, are nevoie de brațele părinților, sânul mamei și un locșor în pat.

Un copil nu îți ia viața, ci ți-o împlinește.

Un copil e cel mai bun trainer pentru dezvoltarea personală.

Și mai frumos, cu fiecare copil în parte descoperi noi valențe ale propriului suflet.”

 

Un adevăr care în opinia mea îl accepți cu timpul sau mai bine zis cu maturizarea. Problema e că opiniile contra sau cele în care ești îndemnat să ” îți trăiești viața acum cât mai poți” de parcă acel copil vine la pachet și cu un sistem anti-distractie inclus, amână amână și cu timpul uiți că există și o parte deosebit de frumoasă. Cu câțiva ani în urmă spuneam exact aceleași lucruri care acum mi se par chiar stupide. Lucrurile s-au mai schimbat. Probabil și din cauza faptului că am avut ocazia să stau cu un copil o perioadă de timp și în felul acesta am văzut cu propria inimă că până la urmă nu e așa rău, că nu sunt chiar acei monstri „flămânzi după energia, timpul și viața ta” cum îți imaginezi. Este într-adevăr o mare responsabilitate dar în același timp și una plină de dulceață, de parcă ai fi răsplătit pe loc, în timp ce muncești.

Textul de mai sus nu știu cui îi aparține. S-au punctat câteva aspecte pe care mulți nu le mai recunosc. Suntem egoiști și ne gândim numai la noi…

 

photo-1533963559491-bc54dc50755f

Frunză verde... · Poezii

Frunză verde cap de pește

Frunză verde cap de pește
Uite rima cum sosește.
Nu e rimă educată,
Nu prea are judecată,

În schimb e cinstită rău
Poeților le zice „zău?”.
Uite-o cum te amețește
C-ai citit deja o poveste.

Dacă-i dai și păhărelul
Te duce cu zăhărelul.
Umplut de e cu cerneală
Nu mai scapi de trăncăneală.

Că e noapte, ora două,
C-o fi sașe și e deja ziuă
Rima supusă de veselie
Dansează cu cea de melancolie.

Capul de pește nu mai miroase.
Acum toate sunt frumoase,
Și tare i-aș mulțumi
Dacă s-ar mai opri.

Poftim! Rima a greșit
Și s-a cam matolit.
Nu o stârniți din nou
Că iese iar din stilou.

photo-1473186505569-9c61870c11f9

Poezii

Zăpezi pe suflet

Când cerul te privește încruntat
de norii îi despică
curg lacrimi din sângele lor, iubito;
tu pansează-i dacă nu ai pică.

Când sufletul îți spune a sa
poveste albă de iarnă
se ridică călduri din ochii tăi, iubito;
topește-o dacă n-ai haină.

Când mă gândesc la tine
de parcă-ai fi ultima mea zi
soarele arde mai tare, iubito;
dacă dorești… umple-l cu zăpezi.

joanna-kosinska-473187-unsplash

Poezii

Ce e uitarea

Mâinile cu rugăminți nenumărate
Te strâng, te iau și apoi te lasă.
Cad secerate de prea mult dor înverzit
Pe coate, palme până la burice.
Ce-ar mai putea să facă dacă
Nu sunt chemate să dăruiască
Atingerea ce încălzesc obrajii?
Acum sunt reci.
Au luat răceală de la privire.
S-au molipsit și ei de timp uitat.
Știți voi ce e uitarea dragi mâini?
Doi obraji încălziți de alte mâini.

IMG_4022

Poezii

Timpuri cu vină

De ce să semănăm pe ogorul prezentului
semințele trecutului nostru?
Nu va crește nici o mână de viitor.
Ploaia, cea cu darul vieții va ocoli
orice speranță sădită de noi acolo.

Să nu ne așteptăm să stăm bine la iarnă
cu hambarul plin de viitor frumos
dacă umplem brazdele cu acest soi de trai.

evan-kirby-263915-unsplash

Gînduri

Jocul de Marius Iordăchioaia

„viața este un dar al lui Dumnezeu

dar lumea ți-l ambalează

așa încât majoritatea oamenilor își petrec

toată viața

despachetându-l.

 

fiecare hârtie strălucitoare

în care este învelit

îți propune să continui jocul

după regulile scrise

de ea

 

mai întâi dezvelești darul

de hârtie creponată a copilăriei

apoi de posterele adolescenței

de fotografiile de vacanță ale maturității

 

apoi cu mâini tremurânde

hârtia cenușie și aspră,

mirosind a sărăcie și medicamente,

a bătrâneții

 

când vine timpul să dai la o parte

ultimul ambalaj al darului

nu mai ai putere

 

așa că vine

să te ajute

 

moartea…

 

de această nespus de crudă și

absolută farsă

nu scapă decât

cei ce-L cheamă pe Hristos

să le desfacă darul

 

numai iubirea Lui

e tare ca moartea

 

numai El îți desface cadoul

pentru a ți-l oferi

nu pentru

ca să ți-l ia…”

Păcat că acest om (nu mi se pare tocmai corect să-i spun scriitor pentru ca aceste rânduri sunt mărturisiri, mici spovedanii) nu este mai cunoscut printre noi. Pentru cei care se simt pierduți aceste rânduri pot deveni mici cărări către un răspuns.

IMG_0839

Poezii

O altă anatomie

Și unde mai nădăjduiești drăguțo
dacă în timp ce vorbești cu hulă
un vas de răutate îți plesnește
pe marginea sufletului înecându-l?
Cum te mai regăsești, cum mai scapi de hienele
adunate la rana umedă ca s-o adâncească
cu toți colții de regret trecând ca o sabie?
Îți vor molfăi hoitul cu sete până la infern.
Păstrează muțenia limbii de foc
ca să nu asuprească vinovații
și inima-ți va râmane roditoare,
pământ fertil pentru bunătate
udat cu sânge de potir.

nikko-macaspac-263785-unsplash

Poezii

Ne părăsesc bătrânii

Ce ne facem acum când în plină zi

noi la ceas de după-amiază stăm

și ne gândim la dragii de la seară

cum privirea-n umbră o îndreaptă?

 

Ce ne facem căci se apropie noaptea?

Timpule, ce din dimineți ne trezești

în mijlocul zilei ne urmărești

Și-n seară ne ții de urât în case,

 

O clipă de rocadă de le-ai oferi

între orele noastre de bucurii

și anii lor lumină de suferință,

ți-am mulțumi cât pentru o veșnicie.

 

Iar tu clipă a cea din urmă rază de soare,

să tai mai bine verdele dintr-o frunză,

coconul unei larve dintr-un nuc,

ori firul de ață din cămașa tatii,

firul de viață al lor mai lasă-ni-l puțin.

 

Ne părăsesc în pași mărunți bătrânii,

în negura nopții se pierd uitați.

Deci să-i iubim acum cu toți anii

rămași și să-i ținem mereu îmbrățișați.

 

„În piața iubirii,

Când bătrânul iubește devine tânăr,

Când tânărul iubește devine copil

Iar când copilul iubește devine înger.” (Omar Khayyam)

7563934234-xl