Gînduri

Marin Preda la ananghie

Într-o seară liniștită de octombrie primesc un telefon de la un prieten. Mă invită la un restaurant. Accept propunerea dar cu o urmă de regret. Ceva se schimbare în acest om în ultimele luni, un fel de otravă a trufiei îi curgea prin venele sufletului uscîndu-le de tot. Devenise plin de sine, prea sigur pe viață, pe ce poate, pe ce gîndește și mai ales pe ce are. Aveam multe amintiri frumoase, prăfuite, demult apuse prin colțul inimii și probabil din acest motiv nu am refuzat. Rămăsese ceva din prietenia lui în mine dar din alt timp.

După ce ne-am așezat la masă și am comandat ne-a vizitat o liniște de mormînt. Nimeni nu spunea nimic. Vîntul începuse să adie ceea ce mă bucura pentru că nu mai auzeam muzica (sau zgomotele) de pe fundal. Ca să tai această tăcere l-am întrebat ce a mai citit în ultimul timp. Îmi răspunde că a cumpărat multe cărți luna asta dar nu a reușit să intre în taina lor din cauza stresului de la muncă. I-am răspuns că am cumpărat și eu cîteva cărți luna asta semnate Marin Preda, mai precis, trei romane, o carte de eseuri și alta ce cuprinde alte eseuri, schițe de portret, documente, mărturii, corespondența, file de jurnal, iconografie..etc cu un nume care parcă i-a urmat pașii din umbră „Timpul n-a mai avut răbdare” (cu Marin Preda).

Aude Marin Preda și văd cum o grimasă de scîrbă și doi ochi se dau peste cap parcă căutînd să fugă în stele. Îmi spune că nu citește autori români și că acest Preda îl dezgustă în totalitate. Ceva în mine se aprinsese, probabil dezamăgirea celui mai iubit dintre pămînteni sau descrierea extraordinară pe care o face la despărțirea de tatăl său pe peronul gării sau vorbele frumoase adresate prietenului său Miron Paraschivescu și îl întreb ce a citit mai exact și nu i-a plăcut. Urmează o altă tăcere ca apoi să-mi povestească de cele două capitole din Moromeții care l-au lăsat rece. Din tot ce a scris această somitate a literaturii române el a citit doar douăzeci de pagini adică pînă la genunchiul broaștei și nu asta ar fi problema ci faptul că a socotit că este corect să aibă o idee despre cum scrie autorul. Cu o părere însă tot era dator să rămînă.

În timp ce el vorbea mă gîndeam cum oamenii fac exact la fel dar în alte împrejurări. Cum judecă fără a avea la îndemînă materialul complet, imaginea de ansamblu. Pornind de la ce au trăit ei și pînă la ce cred, devii martor la nașterea prematură a părerii. Prea multe ajung pe lume mai devreme de termen… Am făcut o comparație însă doar pentru mine, pentru trecerea timpului. Ce puteam să mai zic? Cum se poate să citesc patru cinci rînduri dintr-o epopee ca apoi să afirm hotărît că e o scriere ridicolă? Nu, parcă mi-aș încătușa mintea și-aș arunca-o în labirintul lui Dedal.

Și totuși am zis ceva după încercarea lui penibilă de a-mi spune de ce nu-i place Preda “și cu munca cum mai merge?”

Citat-Marin-Preda

Poezii

Himera poetului

Un timp, un timp,

Mai stai un timp,

Nu pleca, stai să te alint.

Lasă-ți dragostele în cerneala mea

Și nu pleca, și nu pleca.

Nu te voi întreba de ești a mea

Nici a cui ai fost cîndva.

Acum e alt timp. Nu-l lăsa

Și-nvață-mă să te simt cumva

Chiar dacă mereu ești altcineva.

Mîna asta îmi împietrește

Cuvîntul se sufocă-n ea,

De-mi tai un deget

Ori de-mi scot vreun os

Să-l dezrobesc din pumn,

Tu, muză l-ai alege,

L-ai culege de pe jos?

L-ai pune pe hîrtie albă

Dîndu-l soarelui să-l vadă?

Mai dă-mi un timp,

Nu lăsa mîna sîngerîndă

Că-i păcat de viața risipită

Ce tu puteai s-o naști.

beach-coast-dawn-2313669

1 Iulie 2019

Poezii

Pasărea bucuriei

Pasărea bucuriei tot o pasăre e

Dar s-a creat o confuzie.

De la un timp mulți oameni

Au început a o asemăna cu alta,

Alta, de-i zice pasărea fericirii.

Nici pomeneală!

Ce să aibă aceste două păsări în comun

Când una se așează pe umărul drept

Cealaltă pe umărul stâng.

Da, sigur că amândouă stau la urma urmei

Undeva deasupra inimii.

Dar de ce?

Una rămâne doar dacă inima-i coaptă.

Cealaltă doar dacă există inimă.

Și niciodată amândouă în același timp.

air-beach-dawn-1060489

Gînduri

Despre plecarea în străinătate

Am fost întrebat cu ceva timp în urmă de un prieten bun de ce nu plec și eu în străinătate. De ce rămân aici în loc să merg acolo să câștig bani frumușei și mă mă întorc eventual după vreo cinci ani. Și atunci am tăcut. El urma să plece săptămâna următoare în Italia.

După câteva minute, timp în care a mai descris cât de frumoasă va fi viața lui acolo, m-am întrebat oare cum ar putea fi tradus Eminescu în italiană. Dar în germană, în engleză cum ar suna? Studiind limba italiană am încercat singur să găsesc răspunsul. Cu toată melodicitatea cunoscută a limbii italiene nu am reușit să creez nimic cu același farmec. Lipsea ceva de căpătâi, fundamental versurilor. Ceva ce îi aparține fiecărui popor: LIMBA.

Mi-am imaginat cum ar fi să merg în toate librăriile din Italia și să găsesc „nu credeam să învăț a muri vreodată” sau „suferă și pătimește și-ai s-auzi cum iarba crește” scris doar în italiană. M-ar îmbrățișa un dor de limba română, de țara noastră și tot ce-i românesc de m-aș chirci printre cărți în lacrimi. Pentru unii oameni străinătatea rămâne pur și simplu doar o soluție ce nu poate fi aplicată pentru acest scop.

Înainte să plece i-am oferit un volum mai vechi de Eminescu.

Nu trăiești într-o țară, trăiești într-o limbă. (Emil Cioran)

eminescu-si-marea-unire

Poezii

Zi cu nume

O zi trece și alta nouă vine.

De-i secundă, oră, an, deceniu

Timpul rămâne același geniu,

Căci el la trecut nu mai revine

Decât în cărțile de istorie creștine,

În ziduri crăpate ori în amintire

Devine chiar o frumoasă povestire.

Geniul lui străbate însă

Și o altă taină, stinsă printre oamenii

Ce se dau doar unui singur moment.

Timpul nu se bucură doar de asfințit,

Nu se bucură doar de o secundă,

Ori de o zi, ori de o viață plăpândă.

Se fericește de tot ce vede-n lume,

Și nu doar de o zi cu un singur nume.

1 Ianuarie 2019

Poezii

Moment

Vine acel moment în viață
Când o dimineță măiastră
Te sărută ca o mamă pe frunte
Cu ideea unei obișnuințe
Că ceilalți de lângă tine
Vor pleca spre alte locuințe.
Nu mai este atâta tragedie…
Sufletul s-a obișnuit deja
Cu această pseudo-viață
Iar fără sau cu puține lacrimi
Spui că asta a fost să fie.
A trăit cât două inimi
Să-l lăsăm spre veșnicie.
Însă parcă începe lupta
Când cugeți și la pleacarea ta.
Un fior tot corpul schimbă,
Rațiunea devine albastră
Și inima cu a sa orchestră
De-un soi diferit de gând,
Se întreabă în taina ei:
O să mă duc acolo râzând
Ori amărâtă, norii rugând
Să-mi mai lase lumina,
Soarele încă o dimineață?

jake-givens-576-unsplash