Poezii

Mărul și strugurele

I

Un măr se uita cu jind

la un strugure din vie

aruncînd din sîmburi gînd

să-l întrebe de-o grozăvie.

 

II

O, tu strugure alb și zemos,

alături mi-ai stat credincios

de cînd prima palmă verde

pămîntul și soarele o vede.

 

Ești mai înțelept în rădăcini

plin de vervă de la mărăcini,

știi apa cum s-o chemi la tine,

ai văzut ce se alege din tescovine

 

rogu-te ridică-ți boabele spre mine

căci o nenorocire stă să mă termine.

Pînă-n măduva sîmburilor mă doare,

uite, pe scoarță curg picături de sudoare.

 

III

Măr gogonat, măr ce la culoare

cu roșia te asemeni ca o floare,

tu în soare a viață strălucești

chiar nicio durere nu trăiești,

 

la tine toate păsările vin în vizită

cu cîte-o poveste nemaiauzită

cum că există țări fără de ger

și ele tot la tine se întorc fulger,

 

ce te poate măcina atît de rău

de-mi ceri acum ajutorul? zău…

pe zi ce trece eu te văd mai mare

și-ai să înghiți soarele cu umbrare.

 

IV

Mălăieț sunt și frumos la culoare

toți fluturii mă laudă la izvoare,

ce fir de iarbă de mine nu a auzit?

unde e vîntul care de mine nu a vorbit?

 

Însă moartea lucrează în liniște,

niciunul de veste nu primește,

cu gînduri false te momește

și așa primăvara nu te mai găsește.

 

Mă-ncearcă o răceală în interior

prin trunchi mă trece iar un fior

sigur este viermele neadormit

scormonind un drum chinuit.

 

Vomit puroi, mă seacă nebunul

prin cercuri mă simt ca prunul

în locul căruia mi-a fost dat să fiu

încep să nu mă mai simt viu…

 

Strămoșii și-au lăsat cîte-o rădăcină

în pămîntul care mă sprijină,

acum în timp ce vorbim îmi șoptesc

că doar tu știi secretele ce mă liniștesc

 

căci boabele tale de vierme nu au auzit.

N-au avut niciodată vreun parazit,

deci, spune-mi prietene care e secretul,

cum să-mi salvez trunchiul?

 

V

Ce ochii nu văd, inima cucerește,

cu ale sale taine mereu ne urmărește.

Mai bătrîn ca tine sunt în primăveri

însă rădăcinile-mi sunt sărace în dureri.

 

Fără de milă este viața uneori

cînd la coajă ești plin de culori

iar prin interior doar tumori…

De ce le-ați făcut, voi mari creatori?

 

Leacul acestei boli e moartea ta

însă nu te întrista.

Ce-i ce ne veghează fac arte

și din tine e posibil să iasă carte.

 

De mine viermele nu se atinge

pentru că eu nu pot ajunge

nicio biată filă de carnețel

pe care să scrie un băiețel.

 

amazing-animal-beautiful-beautifull

Frunză verde...

Frunză verde spic de grîu

 Frunză verde spic de grîu
 Aseară te-am văzut la pîrîu,
 Cu un picior aluneca-i în lună
 În păr îți aranjai o cunună.
  
 Am cules cîteva floricele
 Un inel să împletesc din ele
 Însă la lună cînd am ajuns
 Părul tău în apă zăcea stins. 
Poezii

Nechează a ploaie

Toamna în zbor nechează a ploaie

Cu coama norilor cenușii în puhoaie.

Zburdă din nou pe cîmpii cu stele

Unde ascunse dorm liniștite ploile.

 

Mai trece o zi, mai paște o galbenă frunză,

Din coadă peste orașe aruncă o pînză

Mai trece o noapte, în brumă-i amintirea

Scăldîndu-se în ea toată strălucirea.

 

Vine de departe cu vînturi reci la copite

Cu miros de iarnă lungă sunt stropite,

Un tunet grațios îi e trapul prin lume

Așa-și anunță vechiul ei renume.

pexels-photo-2948260.jpeg

Poezii

Himera poetului

Un timp, un timp,

Mai stai un timp,

Nu pleca, stai să te alint.

Lasă-ți dragostele în cerneala mea

Și nu pleca, și nu pleca.

Nu te voi întreba de ești a mea

Nici a cui ai fost cîndva.

Acum e alt timp. Nu-l lăsa

Și-nvață-mă să te simt cumva

Chiar dacă mereu ești altcineva.

Mîna asta îmi împietrește

Cuvîntul se sufocă-n ea,

De-mi tai un deget

Ori de-mi scot vreun os

Să-l dezrobesc din pumn,

Tu, muză l-ai alege,

L-ai culege de pe jos?

L-ai pune pe hîrtie albă

Dîndu-l soarelui să-l vadă?

Mai dă-mi un timp,

Nu lăsa mîna sîngerîndă

Că-i păcat de viața risipită

Ce tu puteai s-o naști.

beach-coast-dawn-2313669

1 Iulie 2019

Poezii

Zambila din pahar

Zambilă plină de cer în culoare,

Când te-am adus în casa mea

Erai plină de parfum; mă uimea

Cum camera o învăluiai în floare.

 

Te-am așezat în dreapta pe un birou.

Cu un pahar plin de apă te-am hrănit,

Cât mă bucuram că te-am întâlnit

Căci aerul plictisit avea iarăși ceva nou.

 

Ce nu știam însă de la bun început

Era că tu fuseși rănită la picioare.

Nu am observat cum curge din ele soare;

Nimic, nimic atunci n-am priceput.

 

Acum mirosul tău mă doboară,

Culoarea pe zi ce trece pălește

Trupșorul verde parcă bolește;

Cuvântul meu asupra ta coboară:

 

Pentru ce atâta veselie la-nceput?

Trei, patru zile mi-ai plăcut,

Acum nu pot decât să stau tăcut

Nicio frumusețe nu-ți mai caut.

 

Nu mai bine rămâneai tu pe pământ

Acolo unde toți te puteau admira?

Pe poeți îi puteai la fel de bine inspira

Să te descrie în poezii cu al lor sentiment.

photo-1517008895575-b9953c402007

Poezii

Pasărea bucuriei

Pasărea bucuriei tot o pasăre e

Dar s-a creat o confuzie.

De la un timp mulți oameni

Au început a o asemăna cu alta,

Alta, de-i zice pasărea fericirii.

Nici pomeneală!

Ce să aibă aceste două păsări în comun

Când una se așează pe umărul drept

Cealaltă pe umărul stâng.

Da, sigur că amândouă stau la urma urmei

Undeva deasupra inimii.

Dar de ce?

Una rămâne doar dacă inima-i coaptă.

Cealaltă doar dacă există inimă.

Și niciodată amândouă în același timp.

air-beach-dawn-1060489

Poezii

Jocul cu focul

De la scânteile lăsate de urmele tale

Se aprindeau gălbui flori și petale,

Pădurea de noapte o schimbai în rochii

Mie îmi ardeau după tine toți ochii.

 

Te urmăream cu tot ce sunt

Simțind că pot totul să înfrunt.

Nu mă durea că se scruma un iris,

Că focul se extindea până la pubis

 

Coborând iute până la călcâie

Capul începând să mi se zgâlțâie.

Tu te îndepărtezi ajungând la luminiș

Eu îmi opresc răsuflarea pe povârniș,

 

Bate un timp, o boare caldă,

Cenușa-mi prin aer se scaldă

Așezându-se pe fruntea ta.

Tu îmi ștergi cu o basma existența.

pexels-photo-556665

Poezii

Despre cel ce iubește

Ai privit vreodată pe ascuns

În ochii celui ce vorbește

Despre ceea ce iubește?

Vei găsi ceva de necuprins.

 

Ai ascultat vreodată cu atenție

Glasul celui ce vorbește

Despre ceea ce iubește?

Nu vei găsi doar o vibrație.

 

Ai urmărit vreodată mișcările

Și gesturile celui ce vorbește

Despre ceea ce iubește?

Îl năpădesc toate flăcările.

 

Dar dacă s-ar întâlni în taină

Doi îndrăgostiți? Își vor vorbi

Până ce vor orbi,

Până ce vor amuți,

Până ce vor încremeni…

Până ce viața le va fi străină.

OctavioOcampo-ForeverAlways

Poezii

Dor de melci

Ah, ce emoții de copil aveam

Când pe strada Decebal

În timp ce mergeam

Melcii se adunau la bal,

 

Și mă gândeam cum chiuie

Și cum se ceartă de la ploaie,

Care o fi mai cu coarne mari

Care a traversat oceane și mări?

 

Ce emoții dragi îmi ardeau ochii

Când agale cu casa în spinare

Lăsau o dâră tot mai mare

Semn rutier! Să-i urmeze prietenii.

 

Acum nu plouă. Este timp de iarnă

Și un sfert din viața mea trecută.

Stau la căldură cu o pisică adormită

Visând ca melcii să apară din lună.

 

28 Ianuarie 2019

22195701_1767075496918943_8444564637438913760_n

Poezii

Couleur de femme

Femeia-i culoarea culorilor.

Neagră de supărare când plouă prin parcuri,

Înroșită la obraji când îi spun că o iubesc.

Puțin încordată în venele albastre

Când soarele-i răsare spre a o trezi,

Plină la suflet de albul lăcrămioarelor

Când mă privește printre păcate

Și galbenă ca un pui de soare

Când mă îmbrățisează strâns.

 

Femeia-i culoarea culorilor.

Culoarea vieții din care am izvorât,

Verdele ochilor jucăuși din grădină.

Primăvara-i împrumută în fiecare an

Culoarea de a zâmbi la necazuri

Iar de la vară fură în nopțile scurte

Culoarea stelelor, în dar oferindu-mi-o.

Îi place să se joace în părul meu cu luna,

Și luna se arată plină de soare

Și de rotunjime și de compasiune,

Și n-o pârăște cerului adormit.

 

Femeia-i culoarea culorilor.

Cel mai bine se simte dragostea în cromatica ei

Când aduce pe paletă alte culori vii.

Dintr-un roșu de la obraji

Și un maldăr de lăcrămioare de la suflet

Se arată în lume roza ei mângâietoare,

Rozul ce are să-i poarte mai departe chipul.

 

Femeia-i culoarea culorilor.

Fără de culorile ei n-am văzut-o

Și nici nu cred s-o văd vreodată.

 

art-attractive-beautiful-458381

Poezii

Crăiasa zăpezii

Te ninge drăguțo, te ninge cum vezi,

La ceasul din urmă pe ochii tăi verzi.

Liniștea din nea pe gene le apleacă

Și tu o iubești și-o simți ca pe-o joacă.

Te ninge cum vezi, te ninge pe păr,

Cu o căldură aș vrea să te-acopăr,

Una ce din suflet să-mi izvorască,

Durerea rece a iernii s-o dogorească.

Te ninge pe mâini, te ninge cum ești,

Eu te simt tot mai mult că-mi lipsești,

Că de nea te-ai lăsat de tot în prinsoare

Prima femeie iubită de zăpadă în soare.

Te ninge pe chip, te ninge pe șold

Iar ochii își pierd raiul de smarald.

Un corb pe cap ți se pune și croncăne,

O poveste mai veche la urechi îți spune.

Cum te ninge pe nas, te ninge ca în poezii,

Cum că n-ai fi prima crăiasă a zăpezii.

Corbul bătrân multe a cules sub pene

Precum Atena cu ale sale bufnițe elene,

Și te ninge pe umăr, vântul vuiește,

Se uită la tine, ascultă cum grăiește!

Cine n-are încredere în al său suflet

Să ai aibă credință în trecătorul schelet!

Te ninge pe frunte, în minte-i alb deșert

Și văd cum cuvântul îți stă pe buze la fiert,

Corbul însă ți-l smulge și zboară spre cer.

Dintre toate cuvintele, acela era cel mai sincer..

Te ninge pe piept și ai amuțit de spaimă,

Un ultim sentiment îți stă în lacrimă,

Un puls al dorului ce se leagănă în sânge,

Și e deja prea târziu. Inima în fulgi ți se frânge.

26 Decembrie 2018

Gînduri

Dragă Stănescule,

Ți-am scris în mai multe rânduri dar nu mi-ai răspuns la nicio întrebare. Nu-i nimic. Eu te iert, Stănescule, cu aceași iertare de copil mirat. Nu te grăbi. Ai toată veșnicia în față să-mi răspunzi cândva.

Dacă m-ai întreba ce mai fac, ți-aș răspunde că am rămas cu aceași poftă haină de cuvântul tău. Am încercat și eu. Zău că așa e! Frământările îmi sunt martore. Am încercat să-i dau cuvântului momente ca să-l însuflețesc dar de mine nu ascultă. Nu așa cum ascultă de tine. Unii îmi spun că am mai progresat, alții că îmi bat joc de el, alții că pierd timpul de pomană de parcă orice am face nu tot îl pierdem. Poate o să-l îmblânzesc într-o bună dimineață. Și să vezi atunci ce sens și ce iubire, ce elegie va fi și el. Îți vei fi dorit să-mi întâlnești umbra, pe mine ori pe cuvântul meu. Poate că sunt la fel de naiv ca tine. Visez ori nu visez nu pot spune, dar totul mi se pare simplu. Atât de simplu încât devine prea complicat de înțeles cum mai spuneai tu.

Printre altele, spuneai odinioară că ne promiți un lucru, că n-ai să te mai naști și a doua oară. Pe asta n-o cred nici câinii tăi și nici eu. Te naști de fiecare dată când ți se citeste o poezie pentru că ți-ai pus tot sufletul acolo. Atâta timp cât vor umbla cititori pe pământul ăsta, te naști în continuare prin noi. Mai frumos, mai tomnatic, mai plin de sentiment ca niciodată, așa ca copacul tău Gică.

Să mă ierți și tu la rându-ți pentru că ți-am promis să te nasc zi de zi și n-am reușit decât din când în când. Ce e un azi și ce mai e un mâine la urma urmei?

Precum te-ai obișnuit cu salutul meu de rămas bun, ridic un alt pahar de vin în cinstea și în bucuria pe care ai oferit-o acestui popor drag ție și nouă.

13 Decembrie 1983

Poezii

Eu nu am timp

S-a așezat aceași pasăre cu ochi verzui

Pe cea mai groasă creangă a inimii

Ce duce până-n codrul cu gânduri,

Și două zile a șoptit neîncetat bătăilor

 

Eu nu am timp.

Timp să-ți vorbesc.

Timp să te-ascult.

Așa cum o făceam demult.

 

Și-atunci de ce mă vizitezi

Când ea palpită ca nebuna

Sub tălpile tale de iarbă atinse?

Mi se schimbă scoarța în speranță

De simt că vrea să crească pân’ la Dumnezeu.

Tu fugi de aici! Mă lasă-n visul meu

Ori rămâi și dă-mi ora cea mai lungă.

 

Eu nu am timp.

Timp să-ți vorbesc.

Timp să te-ascult.

Așa cum o făceam demult.

kunj-parekh-392048-unsplash.jpg

Poezii

Moment

Vine acel moment în viață
Când o dimineță măiastră
Te sărută ca o mamă pe frunte
Cu ideea unei obișnuințe
Că ceilalți de lângă tine
Vor pleca spre alte locuințe.
Nu mai este atâta tragedie…
Sufletul s-a obișnuit deja
Cu această pseudo-viață
Iar fără sau cu puține lacrimi
Spui că asta a fost să fie.
A trăit cât două inimi
Să-l lăsăm spre veșnicie.
Însă parcă începe lupta
Când cugeți și la pleacarea ta.
Un fior tot corpul schimbă,
Rațiunea devine albastră
Și inima cu a sa orchestră
De-un soi diferit de gând,
Se întreabă în taina ei:
O să mă duc acolo râzând
Ori amărâtă, norii rugând
Să-mi mai lase lumina,
Soarele încă o dimineață?

jake-givens-576-unsplash

Poezii

Îndrăgostiții nu vorbesc

De fluturii s-ar adăpa din mine

Ar înnebuni complet de tine.

Prin suavele corpuri de catifea

Toti ochii te-ar putea vedea.

 

Zboară în cercuri prin stomac

Și simt că sunt acolo de un veac,

Asteptându-te să îi trezești

Cu inima ta să-i încălzești.

 

Explozie de gânduri frumoase

Înconjoară aripile grațioase,

Aer și foc și apă împreună

Toate pornesc să te compună,

 

În note te scrijelesc pe duoden,

Să te simți ca într-un mic eden,

Unde tu o nouă Evă să devii,

Alături să ai o mie de fii.

jonas-vincent-2717-unsplash

Gînduri

Despre viața prieteniei

Şi prieteniile îşi au viaţa lor. Durează atât timp cât sunt necesare creşterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povară; nu-ţi mai spune nimic şi nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârşit. Sunteţi acum unul faţă de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauţi alte organisme, alte suflete cărora să vă puteţi deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experienţe de tot felul. O prietenie care durează o viaţă întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obişnuinţă şi atunci e tristă şi neinteresantă. Dar poate să fie şi o „căsătorie spirituală”, un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste graniţele omenescului.

Mircea Eliade

 

Cu câțiva ani în urmă am dat de acest citat frumos a lui nea Mircea. M-am gândit de curând la această viață a prieteniei, din păcate scurtă de cele mai multe ori, și m-am întrebat cât înseamnă? Cât durează această creștere? Un an, un deceniu? Depinde oare de cum gândim sau de circumstanțe cum ar fi distanța, faptul că ne facem o familie și punem prietenii pe un loc secund?

Din experiența mea am observat un lucru. O prietenie crește până când unul din cei doi este supus unei schimbări mai mari și nu tocmai morală. Ori una care te afectează. De acolo se pune un zid, un punct. Urmarea este stop cardio respirator. Se încearcă resuscitarea prieteniei un timp până când intră în comă. Simți că ai avut un lucru în comun și l-ai pierdut. Suferi că nu mai este. Te îndepărtezi și cauți oameni cu care ai acel lucru în comun. La fel și în cazul celeilalte persoane.

Ce este frumos într-o schimbare în bine este că bucuria este împărțită. Nu poți spune “mă simt afectat că un prieten a reușit să renunțe la fumat” decât dacă ești idiot; mă bucur pentru el. Însă invers ar fi diferit. Prietenul X își oferă plămânii pe tavă acestui viciu. Îl înțelegi și îl accepți dar simți că un fir roșu s-a rupt iar acel lucru în comun nu mai există: faptul că amândoi erați nefumători. Acesta e doar un exemplu din viața mea.

Cineva spunea că o prietenie începe cu “Aaa, și tu?”. Gusturi în comun. Un sportiv va evita cel mai probabil să aibă de a face cu un bibliotecar având în vedere că sunt extreme și subiectele nu ar fi prea bogate sau la fel de interesante pentru amândoi (există și excepții, desigur!).

Ne schimbăm.

kevin-gent-219197-unsplash

Gînduri

Despre copii

„Există un întreg proces de „infertilizare socială”. Tinerilor le e transmis, mai mult sau mai puțin voluntar, mesajul că un copil e „scump”. Adică îți ia tot:

  • banii (că ai o grămadă de lucruri de cumpărat)
  • timpul (că toată ziua stai numai cu copilul)
  • libertatea (că nu mai stai „ca pe vremuri” să faci ce vrei și când vrei)
  • viața (că acum ai o responsabilitate și nu te gândești la ce îți place)

Ei bine, da, un copil îți ia multe, însă nu ceea ce crezi:

  • îți ia egoismul (nu ești buricul pământului, ești capabil de a-ți directiona atenția și spre alte ființe)
  • îți ia prieteniile de fațadă (nu mai ai timp de socializare fără fond, înveți să apreciezi prieteniile constructive)
  • îți ia lenea (da, e incredibil cât poți să te joci ca adult)
  • îți ia inima cu totul (iubirea nu se poate împuțina, ea crește exponențial)

Un copil nu e „scump”, are nevoie de brațele părinților, sânul mamei și un locșor în pat.

Un copil nu îți ia viața, ci ți-o împlinește.

Un copil e cel mai bun trainer pentru dezvoltarea personală.

Și mai frumos, cu fiecare copil în parte descoperi noi valențe ale propriului suflet.”

 

Un adevăr care în opinia mea îl accepți cu timpul sau mai bine zis cu maturizarea. Problema e că opiniile contra sau cele în care ești îndemnat să ” îți trăiești viața acum cât mai poți” de parcă acel copil vine la pachet și cu un sistem anti-distractie inclus, amână amână și cu timpul uiți că există și o parte deosebit de frumoasă. Cu câțiva ani în urmă spuneam exact aceleași lucruri care acum mi se par chiar stupide. Lucrurile s-au mai schimbat. Probabil și din cauza faptului că am avut ocazia să stau cu un copil o perioadă de timp și în felul acesta am văzut cu propria inimă că până la urmă nu e așa rău, că nu sunt chiar acei monstri „flămânzi după energia, timpul și viața ta” cum îți imaginezi. Este într-adevăr o mare responsabilitate dar în același timp și una plină de dulceață, de parcă ai fi răsplătit pe loc, în timp ce muncești.

Textul de mai sus nu știu cui îi aparține. S-au punctat câteva aspecte pe care mulți nu le mai recunosc. Suntem egoiști și ne gândim numai la noi…

 

photo-1533963559491-bc54dc50755f

Frunză verde... · Poezii

Frunză verde de mohor

Frunză verde de mohor
La inimă mă trece un Dor.
Unul mare cât o ceapă
Cine poate să-l mai priceapă?

Inima, că ea îl tot cere
Și nici că-i dă trecere
Spre țara Dorului să plece…
Ochii să nu-l înduplece.

Dor de dor de dor de tine
Mai treci mâine pe la mine
Când n-o fi acasă inima
Ca să ne trăim singuri molima.

glenn-carstens-peters-108372-unsplash

Altele

Viata de câine

 I
   Teritoriul furat si pisicosita
Undeva în Iasi, prin zona Alexandru cel Bun.

Câinii nu mai sunt la moda în partea asta a orasului. Nu. Cu totii s-au mutat în partea opusa acelei zone, prin Copou mai exact. Un coltisor de pâine în plus, un carton mai gros pe care îti odihnesti oasele, o mâna de copilas care sa te mângâie prin parc pe botic… asa s-ar zice dar adevarul este altul. Momentan umbla doar zvonuri dar eu cred ca stim cu totii care-i povestea. Asta e doar ce vor ei sa credem. Eu am teama. Mi-e frica ca s-ar putea întâmpla ceva îngrozitor cu aceste cuvinte. Nu de alta dar sa nu ajunga pe labute rele ca nu stiu cum o mai scot la capat si de data asta. Un proverb cainesc adaptat dupa cel al „zombilor” spune asa „Ce-i în labuta sau în gura nu-i minciuna.” De ce i-am numit pe animalele cu doua picioare zombi nu voi povesti aici ci in capitolul urmator daca nu cumva voi fi prins cu labuta pe creta. Daca ma prind, ma prind si pun punct la povestioara noastra care va ajunge probabil pe ghiara unei mâte afurisite, manca-le-ar puricii toata rautatea înascuta si transmisa din an în an, din mâta in mâta.
Am hotarat de comun acord sa plecam cu totii. Cu exceptia celor care fac parte din clanul „Laba rosie”, javrele acelea carora nu le pasa de nimic si care s-au inhaitat cu clanurile mâtelor ticaloase, toate celelalte clanuri au ajuns la concluzia ca nu se mai poate. Va ganditi de ce si-au pus acest nume ciudat la clan? Ce urmeaza sa scriu ar parea ca vine dintr-o distopie caineasca scrijelita acum cateva sute de ani de parintele cainilor întelepti, marele nostru cronicar Moldasium dar va asigur pe onoarea mea de caine cinstit si drept care îsi castiga farama de paine meritat ca este adevarat. Laba rosie este întradevar o laba rosie, nu este nici o metafora si motivul este unul usor de ghicit. Doar nu vanam noi alte animale si nu ucidem cu sange rece ca acele blestemate de pisici… Rosul reprezinta sangele care curge din pantecul soriceilor, saracii de ei ca tare amara soarta le-a mai pus pe coada Creatorul. Puteti reciti fraza de la un capat la altul ca nu va puteti minti la infinit. Sunt sigur ca ati inteles ce vreau sa explic… cum au ajuns cainii sa ucida… si pentru ce, pentru nenorocitele care umbla cu viclesugul in ochi. Nu s-a mai pomenit an de an cainesc ca un caine sa ucida soareci pentru pisici. Pentru ce atatea suflete sfarmate? Pentru ca si matele, calca-le-ar ghinionul pe coada, sa fure. Un pacat atrage alte pacate dragi fiinte. Sa furi din mana celui care îti da un pres unde sa dormi, o cutiuta cu apa iar alta cu mancare umpluta mereu, seara de seara si dimineata de dimineata? Stiu prea bine, am trait si eu zile bune pana mi-a murit prietenul Vasile cum îl striga celalalt tovaras care venea des pe la noi cu mancare buna. Despre asta voi povesti cu alta ocazie. Nu vreau sa pierd sirul gandurilor. Nu s-a mai auzit de cand e Iasiul ca un clan de caini, fiinta nobila, sa se coboare si chiar sa lucreze acolo jos cu vaduvele negre.

Pisicile, ploua-le-ar toata ziua, ne-au fript zilele si le-au mancat cu whiskas. Grea e viata de caine, sa stiti. Ce credeti voi, ca daca nu avem de studiat si de alergat dupa hartii cu care sa cumparam mancare noi nu avem probleme? Va înselati mai mult decat se înseala patrupedele cu sange de soricei pe bot cand cred ca ele sunt nestematele. Motanii sunt exclusi. De fapt ne întelegem binisor cu ei doar ca din ura pentru pisici, mai uitam cu cine vorbim. Se întampla chiar si în randul oamenilor, nu e chiar asa de grav.  Suntem de rase diferite, uneori ne întelegem bine iar alteori… din senin ne apuca boala, parca am fi cu totii turbati sau bolnavi de pisicosita absoluta în faza terminala. Nu e de gluma. La noi sare direct la ultima faza a bolii. Dar pe coada mea ca prefer sa mor într-un sant în fata parcului, umplut de pisicosite pe burta si pe gat decat sa accept pactul cu necuratul.

Dragi îmi sunteti fiintelor dar labutele ma dor de la scris iar ochii batrani îmi dau semnale de alarma. Miselus va linge pe maini cu respect si va ofera o arcuire de coada plina de bunatate si blandete.

Stati departe de pisici,

Miselus

Cat-Caught-Smuggling